Siteul tvr.ro foloseste cookies. Continuarea navigarii pe acest site se considera acceptarea politicii de utilizare a cookies. Afla mai multe accesand POLITICA COOKIES Vezi și Politica de Confidenţialitate care face referire la modul în care colectăm, folosim şi partajăm datele dumneavoastră pentru a va oferi serviciile TVR precum şi modul în care folosim platformele sociale.
Regatul sălbatic al cerbului lopătar
Joi, 12 Iulie 2018
Sâmbătă, 14 iulie, de la ora 16:10, pe TVR 2, intrăm în "Regatul sălbatic", în locurile bine tăinuite ale pădurilor, cu gândul de a întâlni cerbii lopătari şi de a afla mai multe despre ritmul vieţii lor.
Alte legături
REGATUL SĂLBATIC

Dacă pentru a vedea un cerb carpatin în libertate trebuie să fii ori foarte norocos, ori foarte bine pregătit pentru ascensiuni lungi şi obositoare spre locurile bine tăinuite ale pădurilor, găsirea lopătarilor şi a ciutelor lor stă aproape la îndemâna oricărui îndrăgostit de natură, indiferent de vârstă.

Asta pentru că lopătarul nu este o specie recunoscută pentru discreţie sau economie, ci mai degrabă pentru răspândirea sa în pădurile de foioase aflate la altitudini joase, aproape de câmpie şi fără diferenţe de nivel semnificative.

Astfel, prin permanenta mişcare după hrană, cerbul lopătar este mult mai activ în pădure faţă de cerb şi chiar faţă de căprior cu care împarte habitatul.

Lopătarii sunt atât de activi în teren încât concurenţa la hrana pe care o fac celorlalte ierbivore, în special căpriorului, îl determină pe acesta din urmă să se retragă din respectivele arealuri. Din acest punct de vedere se poate vorbi uneori de adevărate invazii ale lopătarilor în terenurile de hrană ale căpriorilor.

Echilibrul natural în astfel de cazuri este restabilit fie de speciile de prădători dintre care cea mai de temut pare să fie, în lumina celor mai recente cercetări ştiinţifice, şacalul, fie de om prin vânarea exemplarelor în exces.

În oricare din cele două situaţii, habitatele forestiere ale cerbului lopătar se pot regenera mai uşor în urma scăderii ritmului de consum al vegetaţiei, astfel încât, în cele din urmă, un întreg lanţ trofic îşi recapătă vigoarea şi poate menţine în continuare viaţa sălbatică.

Masculul acestei specii este cunoscut drept cerb lopătar, lopătar sau taur de lopătar, iar femela - ciuta de lopătar, lopătăriţa sau vaca de lopătar. Puiul se numeşte viţel şi, respectiv, viţea până la vârsta de un an, specificându-se, pentru mai multă acurateţe, "de lopătar". Femela între 1 şi 2 ani se numeşte junincă, iar masculul de aceeaşi vârstă cerbulean, în ambele cazuri fiind indicată adăugarea cuvintelor "de lopătar".

Dimorfismul sexual este, ca şi în cazul cerbului comun, accentuat. Masculii sunt mai corpolenţi (40 - 100 kg) şi purtători de coarne caduce, comparativ cu femelele, care sunt mai mici (25 - 45 kg) şi lipsite de coarne. Blana de vară are cel mai adesea culoarea brun-roşcată, cu pete albe pe spinare şi pe flancuri. Ventral şi pe partea interioară a picioarelor culoarea este mult mai deschisă, până la alb. Blana de iarnă are culoarea brun-cenuşie pe spinare şi albă pe burtă şi pe faţă interioară a picioarelor.

Masculii au coarne lăţite de la mijlocul prăjinii spre vârf. Ei le pierd în perioada aprilie-iunie, dar se regenerează complet până în august-septembrie.

Taurul de lopătar boncăneşte în perioada împerecherii, dar boncănitul acestuia seamănă mai mult cu un grohăit neclar, decât cu un muget în adevăratul sens al cuvântului.

Simţurile cerbului lopătar sunt aproape la fel de agere ca şi la cerbul comun. Simţul mirosului este foarte fin, iar auzul şi văzul sunt bune.

Cerbul lopătar trăieşte în România predominant în pădurile de foioase din zonele de joasă altitudine, cu suprafeţe cuprinse între 500 şi 1000 ha, în care sunt intercalate enclave şi surse de apa, mai ales dacă sunt înconjurate de terenuri cultivate agricol. Nu-l satisfac terenurile situate la peste 500 m altitudine, din cauza climei mai aspre şi a lupului cu care nu poate coabita. Deşi femelele sunt ataşate locului de trăi, dacă intervine vreo conturbare a liniştii migrează spre zone destul de îndepărtate.

În ceea ce priveşte hrana, este considerat mai puţin pretenţios decât cerbul comun şi căpriorul, putându-i elimina din teren prin consumul a tot ceea ce aceştia ar putea mânca. Se înţelege că un astfel de fenomen nu poate să apară decât în condiţii de densitate mare de lopătari. Specie alohtonă, originară din zona mediteraneeană, mai poate defavoriza cerbul comun şi căpriorul şi prin deranjul pe care-l produce datorită comportamentului său activ, mereu în mişcare.

Cel mai periculos duşman pentru lopătar pare să fie, în prezent, câinele hoinar. Aceasta fiindcă lupul şi râsul nu se suprapun, de regulă, ca areal, peste arealul lui. Atunci când arealurile acestor specii se suprapun, pericolul pentru lopătar este extrem de mare. Mai recent, şacalul a completat lista duşmanilor naturali, periculoşi pentru specie. Dintre duşmanii naturali mai puţin periculosi fac parte vulpea şi chiar pisica sălbatică, deoarece pot ataca viţeii de cerb lopătar în primele săptămâni de viaţă.

Cerbul lopătar este un animal sociabil. Trăieşte, o mare parte din an, în cârduri formate din ciute, viţei şi suliţari şi, separat, în cârduri compuse din tauri. Taurii bătrâni se grupează în grupuri mici, de 2-3 indivizi, rar întâlnindu-se şi solitari. În perioada împerecherii, structura socială se modifică. Împerecherea are loc în a doua jumătate a lunii octombrie şi chiar în primele zile ale lunii noiembrie.

Masculii se luptă, mai frecvent şi mai aprig decât cerbii comuni, pentru stăpânirea haremurilor de ciute. Se întâlnesc, în aceasta perioadă, cârduri de ciute şi masculi reproducători pe aceeaşi suprafaţă de boncănit, nu doar masculul şi ciutele lui.

Gestaţia durează 33 de săptămâni, aşa încât fătarea are loc în lunile mai sau iunie. Lopătăriţa fată de regula 1-2, foarte rar 3 viţei.

Cerbul lopătar are atât activitate nocturnă, cât şi diurnă. Prezintă particularitatea de a ţopăi când se deplasează, cu coada întinsă orizontal, ori ridicată în sus. Prin modul de deplasare pare să deranjeze celelalte specii din habitat, care ziua se odihnesc.

Cerbul lopatar trebuie apărat împotriva duşmanilor naturali periculoşi (lupi, şacali, câini), a braconajului şi a concurenţei la hrana produsă de animalele domestice introduse la păşunat în pădure.

Pe de altă parte, este ştiut că pagubele cauzate de lopătari în terenurile cultivate agricol sunt, de regulă, mai mari decât în cazul cerbilor comuni. Hrănirea de atragere în pădure, prin culturi adecvate, pare şi în cazul lopătarului cea mai eficientă metodă de evitare a conflictului dintre agricultură şi viaţa sălbatică.