Seria de documentare „Deportaţii” prezintă povestea unei mănăstiri din pustiul Bărăganului construite în memoria deportaţilor. Episodul de sâmbătă, 31 octombrie, a fost difuzat de la ora 13:00, la TVR 2 şi TVR+.

Ediția este disponibilă online pe TVR+.

Lipsiţi de asistenţă spirituală în momentele de restrişte şi supuşi interdicţiei de a-şi construi un lăcaş de cult, deportaţii anilor 1950 din Bărăgan îşi răscumpără, în zilele noastre, suferinţa la care au fost supuşi în timpul regimului comunist ateu.

În mijlocul câmpiei, unde erau amplasate altădată aşezările zecilor de mii de condamnaţi la domiciliu forţat, siliţi să muncească în cadrul gospodăriilor agricole de stat, se înalţă azi, înconjurată doar de întinderea de zeci de kilometri pătraţi a ogoarelor, mănăstirea Libertatea.

Având un altar unde să cinstească sufletele bunicilor, părinţilor, fraţilor sau chiar copiilor care s-au stins în deportare, lăsându-şi oasele în ţărâna Bărăganului, risipite uneori în locuri necunoscute, foştii deportaţi şi urmaşii lor îşi iau revanşa, astfel, faţă de o ideologie care le-a năpăstuit familiile şi comunităţile.

„În Bărăgan s-a ridicat o mănăstire căreia, printr-o minte şi un suflet luminat, i s-a dat numele de Libertatea. Noi ştim mănăstiri după locul unde s-au ridicat: Putna, Curtea de Arges, dar un nume ales pentru comemorarea unui eveniment social, politic, nu mă gândisem că am prilejul să-l întâlnesc. Şi totuşi, când ne căutăm cimitirele în Bărăgan am fost întâmpinaţi de această mănăstire; luminoasă, cu oameni luminoşi, cu maici luminoase şi cu o dăruire pentru a cinsti memoria celor care au fost pe Bărăgan, nu numai a morţilor”, spune, în cadrul documentarului, muzeograful Maria Bălăceanu.

Mănăstirea Libertatea se aşază pe drumul ce se desprinde din şoseaua Călăraşi-Feteşti, în dreptul comunei Roseti, pierzându-se pe întinsul câmpiei, departe de ochii lumii. Biserica mănăstirii de azi a funcţionat ca lăcaş de mir în cătunul Libertatea, filie a parohiei din Coslogeni, sat afiliat comunei Dichiseni.

În 1976, în sat mai erau 5 case şi biserica, după 1978 satul a fost dezafectat, iar atunci pleacă şi ultimele persoane. „De când s-a aflat de existenţqa lăcaşului, dar mai ales de distincţia pe care o poartă, de mănăstire a deportaţilor, este din ce în ce mai căutată, se înţelege că şi de către cei din zona de graniţă cu Iugoslavia care au fost condamnaţi la DO (domiciliu obligatoriu) şi muncă forţată”, spune Dan Micu, realizatorul documentarului.