Miercuri, 14 octombrie, Telecinemateca a difuzat unul dintre cele mai bune filme regizate de Hitchcock, maestrul suspansului. De la ora 19:50, aţi putut urmări „În spatele ferestrei” („Rear Eindow”), pelicula din 1954 a fost nominalizată la patru premii Oscar.

Considerat de mulţi critici drept unul dintre cele mai bune filme din cariera lui Hitchcock (dar şi din istoria filmului), „Rear window” a fost nominalizat la patru premii Oscar, la BAFTA şi Premiul Leul de Aur – Festivalul de la Veneţia.  În 1997, lungmetrajul a fost inclus în Registrul Filmului American din Librăria Congresului pentru importanţa sa culturală, istorică şi estetică.

L.B. Jefferies (interpretat de James Stewart) este imobilizat în apartament, din cauza unei fracturi la picior. Între vizitele infirmierei şi ale iubitei lui (Grace Kelly), el supraveghează din spatele ferestrei mişcările vecinilor. Mintea lui inventează diverse scenarii în care vecinii au rolurile principale, punând în scenă inclusiv o crimă. Dar dacă sinistra faptă nu este doar rodul imaginaţiei unui ziarist plictisit, ci chiar a avut loc în realitate?

La momentul premierei – septembrie 1954 – filmul s-a bucurat de numeroase recenzii pozitive.  The New York Times l-a numit „un exerciţiu intens şi incitant”, Time spunea că este al doilea cel mai bun film al regizorului după „39 Steps”, pe când Variety scria că-i cel mai bun thriller al lui Hitchcock, unde se combină „tehnica şi  arta cinematografică într-un mod care transformă filmul într-un neobişnuit de bun divertisment al genului thriller”.

„Nivelul suspansului şi al pericolului este cu mult superior dramatismului ieftin al divertismentului, genul în care Rear Window era, iniţial, încadrat, aşa că în prezent, filmul este descris ca artă.  Cu mult timp în urmă, Hitchcock a explicat diferenţa dintre surpriză şi suspans. O bombă sub masă care explodează, aia e surpriză. Ştim că bomba este sub masă, dar nu ştim când va exploda, iar ăsta este suspansul.  Rear Window investeşte foarte mult în suspans de-a lungul filmului, întipărindu-l în memoria noastră, iar în final, când explodează, întregul film  a fost echivalentul – în dramatism – al unui preludiu”, scria criticul Roger Ebert.