“Prigonitorii ei au sfârşit în chinuri groaznice, întărind cuvântul Domnului care zice: ”a Mea este răzbunarea.” (Romani 12:19)
Duminică, 3 mai
PATRIARHUL CARE NU A SALVAT LUMEA
În 1847, cea mai mare închisoare a Bucureștiului, înghesuită în piața Sfântului Anton, arde într-un incendiu.
Așa se face că arestații Revoluției de la 1848 sunt încarcerați în locașuri ale bisericii din cetatea Văcăreștilor. Documentele arată, așadar, că nu Alexandru Ioan Cuza instituise acolo o închisoare, ci o găsise făcută. Lui Cuza îi aparține doar secularizarea averilor imense pe care Mavrocordații le hărăziseră mănăstirii și care trec în proprietatea statului.
“Cetățuia cu ziduri groase “rămâne doar cu talpa reședinței domnești și a curții, a dependințelor și a bisericii, plus toate splendorile în stil brâncovenesc, adăpostite înăuntru.
Regele Carol I continuă tradiția carcerei, care se va întinde pe încă aproape un secol. Pe scurt, în temnița de la Văcărești au fost deținuți politici Corneliu Zelea Codreanu, dar și Ioan Slavici, Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi sau episcopul Vasile Aftenie.
După cum el însuși mărturisea la un moment dat, liderul legionarilor a dat numele organizației pe care o conducea, “Legiunea Arhanghelul Mihail”– inspirat de frumusețea icoanei sfântului arhanghel, aflată pe ușa din dreapta a iconostasului de la Văcărești.
După 1866, oficierea slujbelor religioase încetează cu totul în mănăstirea de pe deal, iar ce mai rămăsese din palatul Mavrocordaților, devine spital în cea mai mare închisoare a Capitalei.
Penitenciarul Rahova e inaugurat abia în 1973 și se pune prima oară problema dezafectării stabilimentului de la Văcărești, care, oricum nu mai arăta ca un complex ecumenic, ci doar ca ultimul vestigiu strălucit al barocului muntenesc de secol 18, cu ziduri înalte, dar pline, până la nivelul ochilor, de scrijeliturile atâtor serii de pușcăriași, scrise pe fețele sfinților.
Însă în 1973, Ceaușescu primește o vizită importantă : sosește la București prietenul său, Mohammad Pahlavi, șahinșahul Iranului, mare amator de muzee și monumente istorice, care îi cere să vadă mănăstirea. E impresionat “de această bijuterie” și îl sfătuiește pe Ceaușescu să o renoveze neapărat.
“N-avem atâția bani,” i-ar fi zis șeful comunist, care visa la un altfel de palat și atunci monarhul venit din deșerturile Asiei, îi dă soluția: “Deschide aici un Institut Internațional al tuturor religiilor și nu are să te coste nimic, ai să iei fonduri de la ONU.”
Lui Ceaușescu îi place ideea: cere o machetă a Văcăreștilor și aprobă începerea renovării. Merge totul cu pas de melc. Se lucrează, cu mari întreruperi, mai bine de zece ani, mai ales că, după cutremurul din 1977, Comisia Națională de Patrimoniu e desființată.
Abia la sfârșitul anului 1984, dictatorul apare în vizită, cu nelipsita Elena și însoțiți de Iustin Moisescu, patriarhul de la acea dată al României, să constate ce și cât s-a restaurat.
Se păstrează o stenogramă a vizitei, în care Ceaușescu ar fi spus autoritar: “Părinte, ia Văcăreștiul ăsta în subordinea Patriarhiei, e renovat și o să deschidem aci un mare institut teologic, mondial! Ia-l până nu mă răzgândesc !”
Dar patriarhul, temător că ar putea fi mutat dintr-odată, din dealul Mitropoliei, pe alt deal, din marginea Bucureștiului, a răspuns: “ Să se termine mai întâi renovarea, noi NU ÎL LUĂM, deocamdată!“
Ceaușescu s-a enervat și, mai mult decât el, chiar consoarta. După nici două săptămâni, au dispus intrarea buldozerelor, iar demolarea nu a putut fi amânată decât 2 ani, grație protestelor pe care le-au semnat Constantin Noica, Mihai Șora, Răzvan Theodorescu, Gheorghe Leahu și alții, care au avut mult de recuperat în urma gestului lor.
În iarna lui 1986, Văcăreștiul, cu tot ce avea, a căzut și, odată cu el, viile, casele de pe coama umbroasă și memoria, credința și arta din aproape trei veacuri.
Noi șase, o echipă restrânsă a Televiziunii Române, am spus toată povestea acestei pieiri, într-o serie de 12 episoade, care s-au difuzat din octombrie până în decembrie 2014. La sfârșitul aceluiași an, proiectul obținea Premiul pentru documentar al Asociației Profesioniștilor de Televiziune, într-o competiție cu alte 64 de producții și îmi face plăcere să vorbesc despre asta chiar azi, în Ziua Mondială a Libertății Presei.
Sunt scriitor, profesor și jurnalist de talk-show, iar “Văcărești, comoara pierdută” a fost o excepție fericită a traseelor mele. O experiență unică a dezvăluirii secretelor, documentelor și a ultimelor rămășițe legate de Văcărești.
În ajunul Crăciunului din 2014, când românii cumpărau daruri în mallul Sun Plaza, pe locul fostului așezământ al Mavrocordaților, noi am dus acolo, sub pază, o frescă cu înger, macheta și o coloană cu capiteluri, de la 1716, pentru o transmisiune de aducere aminte.
Oamenii se opreau din alergare și cumpărat. Vârstnicii lăcrimau, tinerii se uitau uluiți, ca printr-un hublou aburit, către o lume necunoscută...
Pe mâine, cu drag, DZB.
