“Şi prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi.” (Luca 2:35)
Sâmbătă, 2 mai
CIUMA LUI MAVROCORDAT
În niciuna dintre sâmbetele de izolare nu am scris în jurnalul de carantină, însă azi scriu, de dragul lui Brâncoveanu, pomenit ieri, al Mavrocordaților ctitori și al Văcăreștiului pierdut și recuperat măcar în parte într-unul dintre cele mai pasionante proiecte editoriale la care am lucrat.
Treptat, toți ne îndrăgosteam de un deal care în 1716 domina Bucureștiul, dar care, în 2014, nu mai exista, ci se tranformase într-o deltă antropică, din inima târgului.
2 mai de acum șase ani pica într-o vineri, pe care un politician cu rațiuni electorale o legase de joi și de sâmbătă, încât rezultase o cogeamite vacanța la mare sau la pădure. Doar noi ne duceam, in corpore, către Mogoșoaia…
Cineva ne spusese că două coloane ale fostei mănăstiri-pușcărie zăceau în iarbă, de câțiva ani, chiar în curtea palatului.
Din fericire, situația nu mai era atât de neagră: le adăpostiseră într-un beci devenit depozit de patrimoniu și în care, cele câteva fresce extraordinare, salvate, se păstrau în condiții improprii.
N-am să uit niciodată chipurile celor doi îngeri care au clipit înspre mine, după două veacuri și jumătate, în clar-obscurul unei pivnițe. Pe unul dintre ei, după aprobări nenumărate, pe care Ileana Ploscaru Panait le-a cerut tuturor autorităților din cer și de pe pământ, l-am adus de Crăciun, în mall-ul Sun Plaza, ca să îl vadă toată lumea și să afle că în spațiul acela fusese cel mai zvelt, mai ornamentat și mai fortificat edificiu creștin, ridicat de un domn “nepământean și potrivnic locului”.
Când colegii mei au fotografiat fresca, îngerul a ars toate pozele, înroșindu-le cu o lumină ca jarul, care îi stăruia în jurul capului.
“O fi de la neîndurarea lui Mavrocordat” a spus echipa, știind că Nicolae, tatăl lui Constantin, fusese crud, “un despot iubitor de cultură, dar și de glorie și avere”, care îi îndepărtase capul de trup până și boierului român care își donase moșia pentru ridicarea mănăstirii.
Dar să nu uităm că Mavrocordații, ca atâția alți greci din Fanar, erau ortodocși, chiar dacă aflați în slujba Constantinopolului, și au ridicat mănăstiri și lăcașuri de învățământ, au citit, au îndrăgit și au adunat cărțile.
Nicolae Mavrocordat înființase, pe cei 18.000 de metri pătrați ai incintei domnești, nu doar biserica și palatul, ci și o școală în limba elenă, o tiparniță, dar mai ales dăduse o amploare și o expresivitate nouă stilului sigur și viguros lăsat moștenire de Brâncoveanu. Chiar în fortăreața Văcăreștilor, până să devină închisoare, mai întâi pentru revoluționarii de la 1848 și apoi pentru alții, exista o bibliotecă vestită, cu 237 de incunabule, număr enorm pentru Muntenia și pentru starea acelor vremuri.
Dar biblioteca s-a risipit fără urmă, până la sfârșitul domniei fiului său, Constantin, căci Nicolae Mavrocordat, primul domn fanariot al Țării Românești, a murit de ciumă, în 1730, pe când avea doar cincizeci de ani.
Seara, la telefon, academicianul Răzvan Theodorescu mi-a spus că sigur mai exista pe undeva o machetă mare a complexului întreg de la Văcărești, realizată în anii ‘80, când, în urma protestelor mai multor intelectuali care vorbiseră la “Europa Liberă”, se pusese, pentru scurt timp, problema restaurării.
Am început să simt emoția dilemei: se mai păstrase ori ba, macheta cu pricina și, dacă mai exista, aveam să o obținem, să o vedem și să o arătam, la rândul nostru, și altora?
Ultima parte a poveștii, chiar mâine, în jurnalul de carantină.
Pe curând, cu drag, DZB.
