“În inima omului se află începutul și sfârșitul tuturor lucrurilor.” ( Lev Tolstoi)

 

Joi, 7 mai

TRĂSURA ȘI CUPEUL

(Galerie foto pentru postarea din 7 mai - AICI)

Lui Bazil îi plăceau tuberozele. Și țigăncile tinere. Despre frate-său, Georges, nu se știe prea bine ce îi plăcea, fiindcă el a trăit puțin. Însă amândoi aveau studii de economie, iubeau progresul și se considerau patrioți.

Mustăciosul Basil, despre care am pornit ieri povestea, avea 46 de ani când și-a ridicat casa din Lahovari, de fapt un “hotel particulier”, comandat arhitectului Berindey, pe model franțuzesc, după cum socotea el că merită Parisul mai mic, de pe malul Dâmboviței.

Până atunci locuise pe ulița Scaune, cu nevasta și cele trei fiice, Athenaida, Consuela, Pacifica, pe care le botezase după locurile prin care umblase.

Assan-tatăl, negustorul de coloniale, despre care încă sunt controverse că ar fi fost evreu, aromân sau grec din Epir, se stinsese în 1866, lăsând Bucureștiului prima moară Siegel cu aburi și a treia din Europa.

Înălțându-și “hardughia de măcinat”, primul dintre Assani așezase o mașinărie de la Viena într-o cetățuie de la Obor, pe care a construit-o înainte ca Bucureștiul să aibă destule cișmele, destul săpun sau o făbricuță de cărămidă.

Tot el înfipsese un cogeamite ceas nemțesc, exact ca un far, sus, în turn, în vârful silozului, de își potrivea orele și viețile, după el, toată Colentina.

Când a închis ochii, ca industriaș respectat, care măcina trei vagoane cu grâu pe zi, doar cu valțurile din moara lui, a lăsat cu limbă de moarte să-i scrie pe piatra cavoului de la Bellu: „Aici se odihnește G. Assan, fondatorul primei mașini cu abur din industria română, în 1853”.

Numărând de la tată la fii, sunt: băcanul, inginerul-aventurier și bancherul. Oameni cu vieți scurte și idealuri.

Când bătrânul Assan n-a mai fost între vii, fiii lui amândoi au plecat în America, ca să cumpere și să vadă utilaje mai noi. Înainte de Primul Război Mondial, au adus pe Dâmbovița prese mari de ulei pentru pus în cratiță – de porumb, de rapiță și de floarea soarelui, plus tehnologie pentru vopsele și lacuri.

Mustăciosul Bazil, cel cu roză la butonieră, ca taică-său, a plimbat la Șosea cea dintâi trăsură neîmpinsă de cai, un cupeu cu numărul 1, primul din București, care l-a umplut de invidie până și pe aviatorul Bibescu, sosit în automobil din Orașul Luminilor și silit să-și pună înscris cu numărul zero la mașina lui franțuzească, doar ca să nu fie mai jos ca industriașul.

În 1899, când se încheia veacul, inginerul Bazil, membru al Societății Geografice de la București, a pornit spre Nord, în Insula Urșilor și arhipelagul Svalbard, iar de-acolo spre Alexandria–Ceylon–Nagasaki–Tokio și San Francisco.

La întoarcere, avea limpede în cap castelul-conac, cu vitralii, oglinzi și piele de Cordoba, cu seră și ronduri de trandafiri, cu garaj și grajduri - și avea și paralele ca să-l vadă gata. Ion D. Berindey, talentat, renumit și scump, i-a adăugat o mansardă, ornamente în stil neoclasic și feronerii cum în Capitală abia se văzuseră.

Vara, când fac plimbări în scuarul de lângă casă, seniorii cartierului meu încă spun: “Comuniștii au cărat totul de la Assani și, când n-a mai fost mare lucru de luat, au trântit o crâșmă de lux în grădina lor cu platani. I-ar pica mustățile lui Basil, dacă ar vedea ce-a rămas!”

Pe mâine, cu drag, DZB