“Fiii mei, fiți curajoși, [...] cel puțin să ne salvăm sufletele noastre și să ne spălăm păcatele cu sângele nostru.” (ultimele cuvinte ale lui Constantin Brâncoveanu, 15 august, 1714)

Vineri, 1 Mai

1 MAI CU BRÂNCOVEANU

Mi l-am imaginat adesea pe Constantin Brâncoveanu, bărbos și desculț, în cămeșoaie de osândit, mergând în fruntea convoiului.

După el, urmau în șir: Ștefăniță, Constantin cel mic, Radu, Mateiaș și ginerele Enache, toți cruzi și însângerați, cu juvățul de gât, căci fuseseră torturați în temniță și erau nevoiți să meargă pe jos, în văzul lumii, până la Edicule-ul celor Șapte Turnuri ale Constantinopolului.

Acolo, în praful drumului, fuseseră așezate jilțuri domnești, pentru ca toți ambasadorii creștinătății la Înalta Poartă să ia parte la decapitarea mărețului vodă muntean, acuzat de trădare, chiar în ziua în care împlinea șaizeci de ani, iar ambasadorii au asistat și au tăcut mâlc. Ori poate că și-au râs pe sub mustăți, fiindcă avutul și eruditul domnitor era atât de invidiat.

Ceaușescu însuși a râvnit la bogățiile lui, pe care le credea îngropate și legendele spun că ar fi săpat metroul bucureștean nu atât ca să-și plimbe cetele de supuși prin galeriile de sub pământ, ci ca să afle unde sunt tăinuite comorile.

La Brâncoveanu, cel născut în sfânta zi de adormire a Maicii Domnului, în 1654 și omorât la data aceleiași sărbători , în 1714- m-am gândit și în acel 1 Mai din urmă cu șase ani, când vedeam prima oară delta Văcărești , o oază cu lac, cum nu credeam să existe în inima Bucureștiului.

Eram șase, cu mine cu tot, adică întreaga echipă de lucru, care nu știu cum de nu visa în niciun fel pe atunci la mici și grătar, în ziua liberă de 1 Mai, ci alerga cu gândul la un documentar costisitor și ambițios despre palatul, mănăstirea și temnița Văcăreștilor.

Ne-am așezat pe iarbă, cântau niște mierle, undeva în frunzet și nu mai era nicio urmă din coama înverzită a dealului la care visasem eu și pe care stătuse, două secole și ceva “ cetățuia cu ziduri groase “ a Mavrocordaților.

Despre cei doi fanarioți ar fi trebuit să vorbesc și despre ctitoria lor pierdută, dar tot la martiriul brâncovenesc mă ducea mintea și am început să le povestesc cum, de fapt, și Constantin, și Nicolae Mavrocordat, când au încheiat de zidit biserica , paraclisul și palatul, (care, dacă ar fi rămas, ar fi fost cel mai frumos complex ecumenic de secol XVIII din sud-estul Europei) tot la Brâncoveanu-decapitatul mergeau cu gândul. Socoteau că și edificiul lor, care continua stilul marelui voievod, era falnic și avea să rămână.

Între noi toți, cei care făceam planuri la umbră, directorul de imagine-care era și cel mai vârstnic, s-a pornit să ne spună cum nu dormise o noapte, încercând să se furișeze și să filmeze, pe câțiva metri de peliculă, sinistra demolare din 1986.: “ Dar era iarnă grea și gărzile care păzeau buldozerele, prea vigilente...Când a căzut prima turlă, parcă a fost un vaiet de suflet viu, fiindcă ce nu dărâmaseră vremurile și nici cutremurul cumplit din ‘77, punea la pământ un om fără credință...”

Producătorul nostru, artist plastic și absolventă de istoria artei, a început să deseneze cu un băț, în țărână, umbra unei biserici.
Era din ziua mea de 1 Mai cu Brâncoveanu și Mavrocordații. O zi lungă, în care am vorbit sub pomi, pân’ la apus.
Dar, restul de poveste, mâine.

Pe curând, cu drag, DZB.