Siteul tvr.ro foloseste cookies. Continuarea navigarii pe acest site se considera acceptarea politicii de utilizare a cookies. Afla mai multe accesand POLITICA COOKIES
Închisorile României comuniste (II)
Joi, 19 Decembrie 2013
Timp de opt episoade, „Memorialul Durerii” v-a arătat torţionarii responsabili de moartea celor care au avut curajul să se împotrivească noului regim. Vă prezentăm acum reţeaua celor mai crunte închisori.
Alte legături
Memorialul Durerii

Ca mărturii ale ororilor regimului comunist, stau închisorile şi centrele de detenţie ale perioadei respective. Personalităţi academice, foşti lideri politici, preoţi, studenţi, ţărani, toţi cei care şi-au spus cuvântul contra noului guvern luau calea unuia dintre aceste centre. În total, au fost peste 200 la număr, fiecare având propria-i „clientelă”.

Prima parte din seria „Închisorile României comuniste” poate fi citită aici.

Colonia Salcia

Printre prizonierii acestor colonii de muncă s-au aflat şi studenţii medicinişti din grupul Gordan, care au fost acuzaţi de crime de uneltire împotriva statului.

Inspiraţi de revoluţia din 1956 de la Budapesta, tinerii români au dorit să protesteze contra regimului de la Bucureşti, vrând să organizeze manifestaţii în Piaţa Universităţii. Prinşi de forţele Securităţii, aceştia-sanchetaţi, iar în 1959 sunt trimişi la muncă silnică de Tribunalul Bucureşti.

„Să ne pregătim pentru ziua în care credeam cu tărie că regimul comunist va putea fi pulverizat”, îşi spuneau aceştia, dar, în schimb, au ajuns la colonia de la Salcia. Turele de muncă erau de câte 12 ore, trebuiau să-şi îndeplinească norma de 3,8 metri cubi pe zi, iar dacă nu se îmbolnăveau de febră tifoidă, hepatită cronică sau leptospiroză,  puteau să moară sub valurile ucigaşe ale Dunării.

Barajul Dunăre-Marea Neagră

După 1949, Dobrogea a devenit locul de suferinţă pentru peste 135.000 de deţinuţi politici şi el Dorado pentru alte mii de voluntari adunaţi de-a lungul ţării

Dorinţa lui Stalin a devenit ordin pentru Gheorghe Gheorghiu Dej, iar în 1949, s-a dat drumul la clădirea celei mai mari construcţii ale comuniştilor. Barajul Dunăre-Marea Neagră, care scurta drumul navelor cu 400 de kilometri, a însemnat, în schimb, moartea a mii de oameni în cele 14 de lagăre înşirate de-a lungul şantierului.

„Au fost perioade în care mureau câte 28 de oameni pe zi”, mărturiseşte un fost deţinut de la Balta Albă. Iar asta se întâmpla din cauza programului prelungit, normelor zilnice uriaşe pe care trebuiau să le facă, condiţiilor inumane şi hranei mai mult inexistente.

„Cu partidul nostru tare, tragem canalul la mare”, îşi spuneau comuniştii printre lozincile lor, însă cele 300 de milioane de metri cubi au fost dizlocate de miile de prizonieri politici. Canalul a fost terminat în vremea lui Nicolae Ceauşescu, inaugurându-se în 1984 şi a devenit al treilea canal, ca mărime, din lume, dar „nu sunt piersici în toţi pomii aceştia, câte bătături am făcut noi descărcând pământul acesta”,  povesteşte Gheorghe Cătuneanu, un fost deţinut politic.

Episodul dedicat lui Liviu Borcea, comandantul coloniilor de muncă de la Capu Midia, poate fi urmărit aici.

Râmnicu Sărat

Maiorul Alexandru Vişinescu a condus închisoarea tăcerii de la Râmnicu Sărat 13 ani. Nouăzeci la sută dintre cei întemniţaţi acolo au murit, printre care câteva personalităţi cunoscute: Ion Mihalache, Horia Măcelariu, general Constantin Pantazi, Victor Rădulescu Pogoneanu, Ion Ovidiu Borcea, Jenică Arnăutu, comandorul Gheorghe Jienescu, Aurel Dobrescu, dr. Gheorghe Plăcinţeanu.

„Fiecare celulă are muzica ei”, spunea Coposu. Şi destinul lui l-a purtat prin temniţele de la Malmaison, Jilava, Gherla, Aiud sau Râmnicu Sărat. Ultima a fost şi cea mai cruntă, după cum avea să mărturisească în anii ’90. 400-500 de calorii aveau porţiile de mâncare şi a stat opt ani izolat într-o celulă, uitând să vorbească. „Aveam dificultăţi majore în a lega noţiunea cu coardele vocale, mi-a trebuit o deprindere similară copiilor”, iar la ieşirea din închisoare avea 51 de kilograme.

Puteţi urmări episodul dedicat lui Alexandru Vişinescu aici.

Aiud

Aiud, „închisoarea cu rata morţii cea mai mare din spaţiul concentraţionar”, a fost ocupată de politicieni sau preoţi. Construită în perioada Imperiului Austro-Ungar, închsoarea avea 374 de celule.
Gheorghe Crăciun, de profesie cazangiu, dar cu o carieră fulminantă în Securitate. Fost şef al Direcţiilor Regionale MAI din Sibiu, Craiova, Argeş, Braşov, el este vinovat de executarea a zeci de luptători din munţi. Din 1958 devine comandant al Penitenciarului Aiud, unde este autorul unei invenţii diabolice: reeducarea „nonviolentă”, o încercare inumană de a condiţiona libertatea de autodemascare. Era un altfel de Piteşti.

Puteţi urmări episodul dedicat lui Gheorghe Crăciun aici.