Timp de opt episoade, „Memorialul Durerii” v-a arătat torţionarii responsabili de moartea celor care au avut curajul să se împotrivească noului regim. Vă prezentăm acum reţeaua celor mai crunte închisori.

Ca mărturii ale ororilor regimului comunist, stau închisorile şi centrele de detenţie ale perioadei respective. Personalităţi academice, foşti lideri politici, preoţi, studenţi, ţărani, toţi cei care şi-au spus cuvântul contra noului guvern luau calea unuia dintre aceste centre. În total, au fost peste 200 la număr, fiecare având propria-i „clientelă”.

Prima Parte

Piteşti

În hârtii era trecut ca „centru de reeducare studenţească”, dar tratamentul aplicat la Piteşti a fost „cea mai teribilă barbarie a lumii contemporane”, după vorbele lui Alexandr Soljeniţin. În perioada 1949 – 1952, în acea închisoare au fost aplicate cele mai crude forme de tortură, pentru ca într-un final prizonierii să se tranforme, la rândul lor, în călăi. Cel care a condus această operaţiune a fost Alexandru Nicolschi, general major de Securitate.

Puteţi urmări episodul dedicat lui Alexandru Nicolschi aici.

Puteţi urmări episodul „Experimentul Piteşti” aici.

În centrul concentraţionar condus de Eugen Ţurcanu şi şeful Securităţii, Alexandru Nicolschi, prizonierii au fost supuşi reeducării prin violenţă. Această „moară a sufletelor”, după cum a numit-o şi Lucia Hossu Longin, este readusă la viaţă prin mărturiile câtorva dintre supravieţuitori.

Seria Torţionarii conţine una dintre puţinele mărturii ale lui Nicolschi după Revoluţie, mărturie în care neagă cu desăvîrşire acuzaţiile care i s-au adus, spunând că legionarii sunt de vină pentru violenţele din celulele penitenciarului.

Baia Sprie

A fost o „moară a dracilor”, ba mai mult, „am coborât cu ei în Iad”, îşi spun foştii prizonieri care şi-au petrecut anii de muncă silnică la minele de la Baia-Sprie. În 1950 au început recrutările deţinuţilor, iar o parte dintre cei care au fost închişi la Aiud au fost transferaţi în micul oraş maramureşean.

Zoltan Szabo, locotenent major de Securitate, a fost comandantul lagărului de la Baia Sprie între anii 1950 – 1955.

Puteţi urmări episodul dedicat lui Zoltan Szabo aici.

Puteţi urmări episodul  „Noaptea de Înviere în minele de plumb” aici. 

La o normă de muncă de 10 m.c. în subteran, comandantul a redus raţia de pâine de la un kilogram 250 de grame pe zi la 700 grame. Puţini au ieşit vii din această colonie a morţii.

„Minerii” au trebuit să înveţe în două luni o meserie care se deprinde  după şase ani de ucenicie, au primit barosul de 15 kilograme în mîini, au lucrat aproape goi, cu opinici făcute din anvelope uzate şi trimişi la 700 de metri adâncime, deşi nu aveau condiţia fizică necesară.

„Memorialul durerii” a prezentat povestea unor ortaci de „conjunctură” care au reuşit, prin solidaritate, să îndure supliciul muncii în cavernele subterane. Povestea lui Nicolae, tânărul care şi-a pierdut, la 24 de ani, memoria, fiind incapabil chiar să şi mănânce de unul singur şi cea a lui Ion Anastase,  bărbatul care i-a devenit tatăl adoptiv sunt doar câteva exemple ale acestei prietenii. În final, totul culminând cu noaptea de Înviere din 1951, care a fost „o formă a rezistenţei”.