Lumea bună nu vorbește despre boli și despre gunoi. Niciodată. Dar lumea nu mai e bună. Așa că e cazul să vorbim despre gunoi. Că de boala suntem sătui. Mult prea sătui.

De fapt, nu e nimic de descoperit. Marile înțelepciuni sunt ca vinurile: cu cât mai vechi, cu atât mai tari. Avem de aflat doar ceea ce bunicii știau bine și noi ne-am încăpățânat să uităm: în lumea arhaică, gunoiul nu era niciodată în datoria altora, era treaba celui care îl făcea. Țăranul găsea o soluție de reintegrare a oricărui rest. Cățelul, purcelul, grădina preluau ce zvârlim noi azi. Bunicul știa bine că gunoiul lui era treaba lui.

Între timp, “țăran” a devenit un cuvânt de ocară. Sărac, prost și zgârcit – așa e văzut țăranul de către orășenii ignoranți și risipitori, cei care așteaptă mașina primăriei să le strângă gunoiul. De obicei nesortat.

Și unde-am ajuns? La deșeuri de 19 milioane de tone doar din București, într-un an. Peste un milion de tone sunt deșeuri menajere, destinate gropilor de gunoi. 6-7 procente se rătăcesc pe drum și eșuează pe terenuri abandonate. Pare un procent mic, dar asta înseamnă sute de mii de tone. Doar gunoi menajer. Pentru că restul de 18 milioane de tone sunt deșeuri din construcții, deșeuri periculoase și alte belele greu de prelucrat și foarte scump. Așa că se arunca pe terenuri abandonate și se incendiază în mod primitiv. Ele desfigurează orașul, ne otrăvesc plămânii și provoacă amenzi zdrobitoare din partea Uniunii Europene. Ne așteaptă penalizări de sute de mii de euro zilnic. Da, ZILNIC!

De fapt, Comisia Europeana de Mediu ne obligă să redescoperim roata bine învârtită de bunici. Țăranii adevărați - pe cale de dispariție - iubeau natura, munceau pământul, făceau totul cu mâinile lor: casa, pâinea, brânză, cămașă, scaunul… Prețuiau fiecare obiect și îl priveau ca parte din viața lor. Noi nu mai facem obiectele, noi le cumpăram. Sunt atât de multe și de ieftine că nu mai înseamnă mare lucru. Le aruncam pe unele chiar fără să le mai folosim.

Noi, copiii de asfalt ai marilor orașe, trebuie să ne asumăm faptul că, din clipa în care cumpăram un obiect, devenim responsabili asupra lui. Asupra vieții și asupra morții lui. Viața de apoi a obiectelor rămâne în sarcina noastră. Noi le alegem cimitirul când ne hotăram să le lășam în tomberon sau în sacul cu reciclabile; sau - vaai! - pe un teren abandonat.

Gunoiul nostru ne exprimă. Sunt alegerile noastre și lasă urmele noastre în tomberon, în groapa de gunoi. Despre cine credeți că vorbesc PET-urile? Despre cei care le-au deschis capacul și le-au golit. Ne vorbesc de bine dacă le-am lăsat curățele și se vor transforma în PET-uri noi, cu etichete frumoase, pentru alți însetați. Sau ne vorbesc de rău, dacă le-am zvârlit între cojile de ceapă și zațul de cafea.

Ne pasă noua de bârfă lor? Ar fi cazul; pentru că gunoiul nostru e treaba noastră. Să ne uităm sub chiuveta din bucătărie sau în balcon - unde ținem gunoiul - ca să aflăm detalii despre cum ne raportam la lume, la natură și la noi înșine.

Preferăm să credem că e doar grija primăriei. La câte impozite și taxe ne ia statul, chiar e dator să se ocupe bine de curățenie. Dator vândut! Avem toate motivele să urechem autoritățile pentru cum bagă gunoiul sub preș. Sub preșurile noastre, nu ale lor. Sub preșurile lor ajunge doar smântâneala din miliardele nefiscalizate ale mafiei gunoaielor. În loc să producă bani publici din prelucrarea deșeurilor, autoritățile lasă mafia gunoaielor să producă bani negri. Și apoi, suntem puși să plătim penalități uriașe pentru ceea ce ar fi trebuit să fie un profit.

Dar avem motive să ne urechem și pe noi. Atunci când nu ne sortam resturile; când trecem ani în sir pe lângă deșeuri și le acceptăm ca fiind parte din peisaj. Iar asta e o blasfemie față de natură. Am sufocat natura cu resturile noastre și natura ne va sufoca pe noi. E o reciprocitate inevitabilă.

Așa că, oricât de ingrat ar fi subiectul, e timpul să ni-l asumăm. Daca nu din dragoste față de natură, măcar ca să evităm penalitățile zdrobitoare care ne bat la ușă.

Camelia Robe