Orașele vechi, istorice, sunt cele mai vizitate dar, paradoxal, turismul modern nu alterează spectacolul locului.
Când vizitezi Hebronul, îți pui întrebarea: unde sunt toate acele neamuri care au populat odată locul acesta? Unde sunt canaaniții? Unde sunt edomiții? Unde sunt anticii greci și romani, bizantinii, francii și mamelucii? Unde sunt otomanii?
Au pierit în negura timpurilor și rămân doar în povești sau încrustați pe vreun petic de pergament, în scrisori precum ale mele. Dar locul acesta este unic în felul său. A fost, pe rând, un loc sfânt ebraic, sinagogă, bazilică bizantină, moschee, biserică a cruciaților și din nou, moschee. Hebron este un oraș foarte vechi.
Hebron pare un oraș trist, poate cel mai trist din statul palestinian și când vezi aceste străduțe și plasa de sus, care separă colonia de lumea arabă, nu poți să afirmi ceva neutru despre inocența lumii.
Patriarhul Avraam a locuit, după sosirea sa, în Canaan iar Regele David a fost uns la Hebron, unde a domnit timp de șapte ani. Hebron este de o frumusețe măreață și venerabilă. Oferă pacea și liniștea ce pot fi adesea găsite în sanctuarele antice. Dar pietrele sale sunt martore mute la întâmplările care au avut loc aici.
Cu cât pătrunzi însă mai adânc în labirintul de străduțe al orașului Nablus, descoperi o viață fascinantă, care se desfășoară în fața ta, în timp real, printre maghernițe, ateliere de pielărie, croitorie sau tinichigerie. Sunt străduțe pline de meseriași, care își petrec zilele acolo, modelează, pictează, cos, taie, dar și mănâncă, dorm, socializează, trăiesc în cel mai mic detaliu.
Nablus are o populație de 170.000 locuitori. Este considerat al doilea cel mai mare centru comercial și cultural din Palestina după Hebron. Istoria bogată a orașului se află în partea veche , cu fațade distincte de piatră, arhitectură frumoasă, străzi înguste și spații vechi.
Aici am simțit mirosul de mirodenii și sudoarea de om harnic.
Ierihon și Betleem sunt orașele din care voi scrie ultima scrisoare...
Orașul zilelor noastre este precum frontiera de vest a Palestinei. O distanță aproape egală îi desparte pe localnicii de aici de Aman sau de Ierusalim. Un izvor cu un debit de apă, care trece de orice închipuire a ceea ce poate exista în deșert, a asigurat dintotdeauna firul dătător de viață al acestor locuri. Zidurile Ierihonului, despre care relatează referatul biblic, vor fi fost prin preajmă iar turnurile de apărare au asigurat milenii la rând viețuirea și conviețuirea în acest spațiu. O posibilă etimologie a numelui orașului ne duce cu gândul la rădăcina semantică arabă ariha, care înseamnă aromă sau loc înmiresmat.
Am auzit aici rugăciuni rostite în toate limbile pământului și am văzut oameni care se închinau în cele mai diferite moduri și a apărut în inima mea un licăr de speranță: oamenii pot găsi un numitor comun și pot trăi în armonie respectându-și viețile unii altora.
Palestina e nebănuit de vie și, poate că într-o zi, nu prea îndepărtată, va putea începe să trăiască, nu doar să supraviețuiască.
