Echipa emisiunii ”Cap Compas” ne-a propus o călătorie în Kairouan, oraș tunisian cu o istorie fascinantă, spațiu care se bucură de o venerație religioasă aparte și loc în care obiceiuri și meșteșuguri sunt transmise din generație în generație.
Kairouan este un crâmpei de lume care s-a plămădit sub auspiciile perenității și care a devenit una dintre cele mai importante așezări din nordul Africii cu un parcurs civilizațional de tipul marilor centre fondatoare ale spiritualității. Cetatea de odinioară, orașul din zilele noastre invită în ospeție asemenea unui berber întâlnit în zarea nisipurilor.
Orașul a fost fondat în anul 670 al erei creștine, iar locurile în care pășesc oamenii veacului nostru vor fi fost la acea vreme un desiș plin de pericole naturale ales de unul dintre generalii califului arab Mu'awiya pentru un avanpost militar. Vreme de doua secole după fondare, zona a fost râvnită de berberii care reprezentau o forță a acelor timpuri însă în cele din urmă fondarea dinastiei aghlabide a pecetluit destinul irevocabil orientat spre prosperitate al acestui oraș.
Amenajate în secolul al IX-lea în afara meterezelor medinei din Kairouan, bazinele aghlabide sunt considerate a fi cele mai importante sisteme hidraulice din istoria lumii musulmane. Bazinele sunt numite după dinastia arabo-musulmană a aghlabiților, fiind construite la porunca prințului Abū Ibrāhim Aḥmad.
Vreme de 1200 ani au scos oamenii, sau mai bine zis cămilele, apa din fântână Barouta cum o mai fac și în zilele noastre. O legenda povestește cum cuceritorul Oqba bin Nafi a pus bățul în pământ chiar în acest loc și a ieșit apă. Altă istorisire relatează cum aici a fost găsită o cupa de aur pierdută în fântâna Zamzam din Mecca și că apa ar fi sfântă.
Cel mai vechi minaret din lume, având o înălțime de 31 m, veghează spațiul considerat al patrulea ca importanță în lumea islamică după Mecca, Medina și Ierusalim. Mărețul ansamblu a fost ridicat în anul 670. Moscheea Uqba, cum mai este cunoscut locașul de închinare, este unul dintre cele mai vechi spații de cult islamic din lume, în care pe o suprafață de 9000 mp sunt laolaltă edificii de cult și construcții cu diferite utilități.
La sfârșitul secolului al XIX-lea, scriitorul francez Guy de Maupassant își exprima în cartea sa ”Viața rătăcitoare” fascinația să față de arhitectura maiestuoasă a Marii Moschei din Kairouan, precum și efectul creat de nenumărate coloane, subliniind că „armonia unică a acestui ansamblu constă în proporția și numărul coloanelor subțiri care susțin clădirea, o umplu și o populează conferindu-i grație și măreție”.
În pofida formei sale masive și a decorațiilor austere, ansamblul se impune printr-o structură armonioasă și un aspect maiestuos. Moscheea Uqba este una dintre puținele clădiri religioase ale islamului în care s-au păstrat intacte aproape toate elementele arhitecturale și decorative din vremea edificării ansamblului.
În spațiile musulmane există edificii care au atât rol de spații rituale, cât și rol comemorativ. În funcție de mărime și de complexitatea arhitectonică și simbolică sunt numite în Tunisa zaoiua sau marabut. Elementul comun al unor asemenea construcții este raportarea credincioșilor față de wali, sfinții islamului.
Zaouia Sidi Sahab este un complex construit în secolul al XVII-lea format dintr-o moschee, o madrasa sau școală coranică și un mausoleu.
Concepția despre sfințenie în islam este diferită de cea creștină. Fără a fi numite sfinte, persoanele care prin viață și învățătură propovăduită au devenit modele sunt omagiate ca și călăuzitori apropiați ai lui Allah și prețuiți de Profet. Abu Zamaa el-Balaoui, care a murit în luptă în anul 654 d.Hr., fiind îngropat aici, este cunoscut și cu numele Sidi Sahab, fiind considerat patronul spiritual al orașului Kairouan. Era unul dintre companionii profetului Mohammed, iar acest mausoleu a devenit unul dintre importantele locuri de pelerinaj din Tunisia. Tradiția spune că Abou Djama el Balaoui purta întotdeauna cu el trei fire de păr din barba Profetului. Acesta este și motivul pentru care zaouia este adesea denumită Moscheea Bărbierului.
Imediat după fondare, Kairouan a devenit faimos pentru bogăția și prosperitatea sa, atingând niveluri de trai precum cele din Basra și Kufa medievale și așezând Tunisia în una dintre epocile sale de aur mult căutate după zilele glorioase ale Cartaginei.
Reședințele sunt expresii directe ale culturii în conținutul ei material și nematerial și o reprezentare a cunoștințelor și aptitudinilor acumulate care au fost derivate în diferite stiluri și modele arhitecturale.
Universul locuinței tipice tunisiene se caracterizează prin interioare bogate și mai ales prin structurarea spațiului în așa fel încât familia să fie cât mai protejată de privirile străinilor.
De regulă, o șicană numita skifa, continuată cu un culoar lung, asigura accesul pentru musafiri care rămân departe de curtea interioara și de spațiile private ale locuinței. Driba este un fel de antecamera, ca un „spațiu tampon” între viața sociala și viața privată.
Un atelier de covoare dezvăluie tainele faimoaselor covoare de Kairouan. Creativitatea și talentul artistic dețin un rol-cheie în calitatea și originalitatea covoarelor din Tunisia.
Produs unic, confecționat integral manual, covorul de Kairoaun face parte din patrimoniul național tunisian. Numite zarbeeyas, covoarele autentice din acest oraș ating nebănuite trepte ale rafinamentului stilistic și artistic.
Covoarele tunisiene s-ar putea să nu poată zbura, dar frumusețea și originalitatea culorilor și modelelor lor le fac cu adevărat magice. Mulți călători afirmă că vizita la un magazin de covoare a fost punctul culminant al turului lor. Fiecare covor are istorie și cultură legate de el.
Makroud, prăjitura favorită a localnicilor, se pregătește începând prin a se adăugă apă îngălbenită cu șofran peste griș, după care pasta din curmale se frământă vârtos amestecându-se cu arome de flori și scorțișoară, pentru a fi așezată mai apoi în miezul aluatului ce are a se odihni cam 15 minute.
Prăjitură în formă de diamant, căci de acolo se pare că vine denumirea makroud, este rumenită pe îndelete până devine aurie. În Kairouan se organizează un festival dedicat acestei prăjituri.
În timp ce unii se pregătesc de răgazul înserării în fața unei cești cu ceai, cei care de mici învață că se află într-un important loc al lumii merg să celebreze portul tradițional. Sărbătoarea frumoasă, presărată de gesturi zglobii, amestecată cu râsete și zbenguieli, colorată din preaplinul hainelor tradiționale tunisiene, se face capăt de cale și filă a unui viitor în care generațiile de mâine vor fi descoperit rădăcinile și moștenirile pentru a le însăilă cu viață.
