“...Și până la urmă totul s-a redus la o singurătate incredibilă, o singurătate fără cauze vizibile și tocmai de aceea incredibilă.” (Juan Gabriel Vásquez)

 

Miercuri, 6 mai

MUSTAȚA LUI BASIL ASSAN

Astăzi am fost din nou în încăperea mea secretă de sub pod, ca să caut Juan Gabriel Vásquez, un autor pe care aș fi vrut să-l recitesc, și pentru că nu l-am găsit din prima, căci pur și simplu nu îmi aminteam cum arăta cotorul cărții, (Juan Gabriel Vásquez, “Zgomotul lucrurilor în cădere“, Polirom, 2015), l-am lăsat baltă pe columbian și am hoinărit pe culoar, unde era aproape întuneric.

Sub luminător, cerul părea ca sarea udă, ploua și m-am gândit că poate așa se îngână singurătatea lui Dumnezeu, când privește de sus.

Prin lucarnele aburite n-am văzut mare lucru, dar când am ajuns în colțul meu preferat, care e o fostă uscătorie, priveliștea mi s-a deschis ca o scenă de după cortină.

Pe sub platanii parcului Assan, un bărbat trecea cu o roabă plină ochi cu ceva ce n-am deslușit - poate era îngrășământ pentru grădină și mi-am zis dintr-odată că poate se lucrează și pe ploaie, fiindcă sunt dornici să deschidă spațiul, cum fusese înainte de pandemie.

Dar va mai fi la fel vreodată? Prea puțini mai cunosc istoria acestui conac din Belle Epoque-ul autohton, căruia azi îi zicem toți doar pe numele lui de împrumut: Casa Oamenilor de Știință.
De câte ori trec de porțile lui, pentru vreo întrunire, o conferință, ori numai pentru restaurant, mă imaginez ca un oaspete al inginerului Basil Assan și turui despre fantezia asta, minute în șir, oricui mă însoțește.

Soțul meu a ascultat povestea de zeci de ori, la fel, prietenele mele. Așadar: Basil Assan era un venerabil domn cu lornion și mustăți răsucite, date cu briantină, chit că atât de pomădate și stufoase, nu se mai purtau. Dar multor doamne din protipendată le plăcea podoaba, iar asta conta și, în plus, mustața îl deosebea de frate-său, numit Georges, devenit președintele Camerei de Comerț și Industrie a României și membru de onoare în Consiliul celebrului CEC.

Nu fusese atât de bogat de la început. Tată-său, evreu moldovean, care și-a spus totdeauna român cu toată gura, vindea coloniale în Dorobanți și era foarte lăudat pentru delicatesele din băcănia lui. Își dăduse băieții la școli, în Liege, Montreux și Paris, iar odată întorși la București, nu l-au făcut nicio clipă de râs.

Se spune că Basil, cu mustățile lui legendare, era mai rafinat și mai aventurier, călător și amorezat de “femei oacheșe”, dar n-aș vrea să spun totul dintr-odată. Nu mai adaug decât că el a fost primul român care a făcut înconjurul Pământului, în 1899, cel dintâi de la noi care a călătorit într-un balon și primul care a condus un automobil în București.

În 1906, și-a comandat impozantul conac, pe care eu îl văd pe geam.

Restul, mâine, când voi încheia istoria lui și a casei.

Pe curând, cu drag, DZB.