“E dificil să faci schimbări majore când ești în minoritate.” acad. LEON DĂNĂILĂ, neurochirurg

 

MIERCURI, 22 aprilie

ÎNGERUL CARE CÂNTĂ LA TROMPETĂ

Se dedică medicilor, asistenților și farmaciștilor din linia întâi

 

Grație Lui, știu unde e Darabani-ul pe hartă. Și Dorohoiul. Dar asta nu-i atât de important. Azi dimineață m-a sunat și numai ce l-am auzit în telefon: “ cum stați cu pandemia, rezistați ?”

Întâia oară, numărând de la coronavirus, m-am fâstâcit și am regretat că n-am fost eu cea care să îl sune și să întrebe: “ Doctore, aveți măcar un cozonac de Paști ?”

Unii ar comenta ritos: n-am văzut doctor fără daruri în zi de sărbătoare, așa cum n-am văzut copil cuminte.

Dar, după zeci de ani de întâlniri cu oamenii, pun mâna în foc că LEON DĂNĂILĂ e aparte și că nu seamănă cu nimeni.

I s-a tot spus în fel și chip: “Salvatorul”, “ucenicul lui Dumnezeu pe Pământ“, “mâna Fatimei”- depinde de unde veneau cei cărora le dăruise o viață nouă. Patruzeci de mii șapte sute patru operații, niciuna mai mult, până la 86 de ani - și le-a numărat cu rigoare. Eu nu găsesc cuvinte în plus și nici nu caut.

L-am văzut prima oară când aveam zece ani și o prietenă din școală, cu care alergam pe role, a leșinat, zburdând cu mine.

Un vecin, care își meșterea în stradă o Dacie, ne-a pus pe amândouă în mașină și ne-a dus la o clinică. Părinții mei și ai copilei operate ne-au căutat ore în șir și au avut cu siguranță noaptea albă a vieții lor.

Mie, în schimb, neurologul Leon Dănăilă, azi academician și senator, o somitate mondială a intervențiilor pe creier, mi-a dat atunci întâia lecție despre destin.

După 37 de ani, ne-am revăzut la locul de filmare. Ca să-l conving să fie la televizor, l-am vizitat în cabinetul său, la “Baltazar Arseni” și-am tresărit: aceleași zeci de cărți, mulajul celor două emisfere cerebrale pe birou, pantofii lui abandonați sub scaun. Spitalul se schimbase, decorul vieții sale, însă, nu. “Am fost aici când aveam zece ani, cu prietena mea cea mai bună. Ați operat-o de o tumoră gravă.”

A dat din umeri, pentru că uitase.

“ în zori, când munca vi s-a încheiat, iar tata mă găsise, în sfârșit, am plâns că vreau să fiu la patul operatei și că nu pot să merg acasă.”

Neurochirurgul a zâmbit, nu mă mai asculta. Secvență ca aceea mai trăise de o mie și una de ori.

Un șef al lui sau cine va fi fost, în urmă cu atâta timp, deja îl admonestase: “Pentru ce bagi copilul aici?” Eram la terapie intensivă.

M-a înălțat ușor de subsuori și m-a lăsat să o măsor cu ochii. Era tunsă chilug și dormea între o mulțime de furtune. Dar când m-a simțit, a clipit și l-a privit pe doctor, nu pe mine.

“Știi cum te cheamă?”

I-a răspuns și l-am văzut pe medic fericit.

Și au venit pe urmă vocea ei și vocea lui, ca într-un joc anume, pe care mi-l aduc și azi aminte:

-Dar tu? Ești personajul bun, în camera asta?

-Da, sunt un înger care cântă la trompetă.

Iar pacienta lui a râs în hohot.

 

Pe mâine, cu drag, DZB.

 

Post scriptum: Profesorul Leon Dănăilă este autorul a 55 de tratate de medicină, membru în trei academii din România și în alte nouă ale lumii. Și în aceste vremuri de pandemie, merge zilnic la Institutul de Boli Cerebrovasculare “Prof. Dr. Vlad Voiculescu”, unde își consultă pacienții.

În imagine: acad. Leon Dănăilă, în platoul emisiunii” Mic dejun cu un campion”.

Fotografie de Dănuț Cristișor.