“Oamenii au nevoie de o asemenea muzică. Scrie, dragul meu, scrie!” (Lev Tolstoi în conversație cu Serghei Rahmaninov )
Miercuri , 8 aprilie,
LUNGANUL SERGHEI ȘI RÂSUL CU CAPUL PE SPATE
Deși e miercuri, iar noi numai marțea sau joia mergeam la Ateneu, mă îmbrac elegant, cu toate că rochiile nu îmi mai vin cum veneau (de la ciocolata de ieri, din jurnal și din toate celelalte nopți și zile ale carantinei).
“ Exagerezi”, îmi spune soțul meu, când îmi las și papucii, pentru pantofii cu care ieșeam doar la concert, dar nici lui nu-i dă mâna să mai rămână în tricou și în domesticii nădragi de trening.
“ Pentru ce ne împopoțonăm?! Eu nu-mi iau alte haine decât astea!”(Are blugi și un hanorac albastru, neasortabil cu Rahmaninov, dar, fie!)
Ne așezăm în loja noastră din sufragerie - fără pisici - sunt în izolare, cu mama - iar eu spun: Dă-mi, te rog, programul de sală.” Dar îmi răspunde fără chef:”N-avem!”
Fiindcă n-avem, încep să-i povestesc. Rahmaninov era înalt. Pentru Rusia epocii, ai spune chiar uriaș, de aproape doi metri, când era descălțat de excentricele botine din piele, cu care apărea pe scenă. Era original, purta mănuși de căprioară, batiste de mătase și fular, asortate la costumele scumpe, tăiate de cei mai la modă croitori pentru bărbați .
La doar 19 ani, debutează cu operă, la Teatrul Balșoi, adaptând pe propria muzică un libret inspirat de "Țiganii" lui Pușkin. După acest succes răsunător, i se decernează Medalia de Aur a Conservatorului din Moscova, pe care atâția o râvneau și devine o vedetă.
Umblă în mașini ultimul răcnet, are prieteni și admiratoare, dar e introvertit, nu îi place lumea. Evită anturajele mondene și se gândește la o piesă amplă, pentru orchestră. O compune, e Simfonia lui numărul 1, desființată de critici de la premieră.
Înaltul, talentatul și tăcutul Serghei (al cărui nume, Rahmaninov, înseamnă în rusă "generos", "de treabă"), nu poate îndura acest eșec. Intră în depresie trei ani, urmează o psihoterapie și cercetează arborele genealogic al familiei, dovedind cu hrisoave că e înrudit în linie directă cu domnitorul Ștefan al Moldovei.
Iși revine și scrie, se întoarce la viață, se însoară cu verișoara lui primară - după o dispensă a bisericii - face săli arhipline, când e cap de afiș și compune: operă, muzică de cameră, religioasă, piese pentru pian și simfonii. Dar pentru el, aristocratul, Revoluția Rusă și regimul ei stalinist sunt o lovitură a destinului.
La 44 de ani, abandonează totul și pornește în exil cu cele două fiice și nevasta. "Sfânta lui Rusie" îi interzice muzica, îi confiscă averile, încât , pe la 1920 e un emigrant fără bani, dar un pianist virtuoz, care la New York se reinventează.
Ajunge unul dintre cei mai bine plătiți ai timpului său și cântă doar pe piane Steinway. Redevine celebru, e interpret și dirijor, dar nu mai compune.
Îi rămâne doar un prieten de acasă, marele Feodor Șaliapin, singurul care îl vizitează și care îl aude cum râde în hohote, în singurătate, dându-și capul pe spate.
Până când moare, americanilor le pare un tip distant și încrezut, dar Rahmaninov e doar un timid și un blajin. Același care a compus “Vecerniile" și minunata “Simfonie a clopotelor ", pe care o ascultăm în seara asta.
Dar trebuie să îmi închid mobilul. Începe concertul.
Pe curând, cu drag, DZB.
