“ ...Dacă se întâmplă să culegi flori în această zi mare, iertare trebuie să le ceri, fiindcă și ele au un suflet”. (Zicere românească )
Duminică, 12 aprilie
PEȘTE ȘI RAMURI DE SALCIE
Ultimul fel pe care bunica mea l-a gătit, iar eu l-am gustat, a fost un pește mare, argintiu , pus chiar pe-o tavă lustruită, de argint, în Duminica de sărbătoare a Floriilor. Mi-l amintesc exact, ca pe un obiect arătos, așezat pe o oglindă.
Gustul nu îl mai știu, dar am în minte masa, cu flori albastre, galbene și ramuri verzi, puse în vase.
Ea nu avea nume de floare, dar pesemne că ar fi vrut, era o femeie din nord, crescută într-o familie înstărită și trimisă la un pension pentru fete, “dar care mi-a ieșit pe nas în anii ‘50, când bărbatul meu, arestat, se afla la Canal și apoi la tăiat de stuf, iar eu rămăsesem singură, cu trei copii mici, în praful fără nicio noimă al Bărăganului.”
Povestea uneori toate astea, dar cu mare zgârcenie și fără niciun resentiment. După ce trecuseră prin viața ei nefericirile, devenise de o seninătate îngerească, plantase vișini, un nuc, dar și sălcii, de-a lungul gardului de piatră ce străjuia grădina cât o palmă.
Văduvele sărace din câmpie împărțeau plăcinte cu te miri ce, în sâmbăta de dinaintea Floriilor, pe când copiii cărau apă pentru morți și primeau bănuți de metal și, câteodată, ceva de mâncat, dar nu eram cu ei, să știu prea bine.
Bunica mea zâmbea destul de rar, dar cea mai surâzătoare era când Paștele catolic și ortodox “ picau împreună”.
Abia azi, la atâta distanță și după atâtea răzvrătiri, amânări, neînțelegeri și încercarea de acum a carantinei, prețuiesc tăcerile ei și convingerea că “și bucuriile, și năpastele sunt doar pentru oameni, dar nu învățăm mare lucru din ele...”
Pe mâine, cu drag, DZB.
Foto: Cristina Dănilă
