Piesa de teatru, pusă în scenă la Teatrul Bulandra de regizorul Liviu Ciulei, se difuzează,  luni, 10 februarie, de la ora 19:10, la TVR 2 și online pe TVR+, chiar în ziua aniversării a 81 de ani de viaţă ai marelui actor Victor Rebengiuc.

Capodopera lui Ion Luca Caragiale „O scrisoare pierdută”, pusă în scenă la Teatrul Bulandra de regizorul Liviu Ciulei, a fost preluată de Televiziunea Română în  anul 1982. Din cauză că maestrul Ciulei părăsise ţara şi trăia în S.U.A., munca sa nu mai putea fi cu usurinţă popularizată. Cenzura acelor ani îşi spunea din plin cuvântul.

Pentru a evita furcile caudine ale cenzurii, spectacolul lui Ciulei a fost filmat într-o singură noapte, pe ascuns, în mare grabă. Publicul din sală a fost adus special în acest scop. Preluarea nu fusese trecută în scriptele sau la avizierele TVR. Totul s-a făcut cu mare discreţie, pe răspunderea lui Tudor Vornicu, redactor-şef al Direcţiei Programe.

Faţă de versiunea premierei din 1972, au fost operate câteva modificări în distribuţie. Toma Caragiu murise la cutremurul din 1977, iar în rolul prefectului Ştefan Tipătescu apărea Victor Rebengiuc. Mariana Mihuţ lua locul Rodicăi Tapalagă în rolul Zoe. Iar în locul maestrului Liviu Ciulei, creatorul unui Agamiţă Dandanache de referinţă, apărea maestrul Fory Etterle.

Doamna Alexandra Orban a fost producătoarea acestei memorabile preluări, fără de care Arhiva TVR şi Memoria teatrului românesc ar fi astăzi mai sărace.

„O scrisoare pierdută” este difuzată chiar în ziua aniversării a 81 de ani de viaţă ai marelui actor Victor Rebengiuc. Cu prilejul redifuzării acestei capodopere a dramaturgiei româneşti, doamna Alexandra Orban ne oferă câteva preţioase amintiri din timpul producţiei. (Iulian Foişor)

CU LIVIU CIULEI, PRIN TELEFON, DE LA MINNEAPOLIS
de Alexandra Orban

Îmi amintesc că am ştiut chiar de atunci, din primele clipe şi de la primele cuvinte, că n-o să uit niciodată acea zi din iarna anului 1982,  când am auzit, la telefon, glasul Domnului Liviu Ciulei care mi-a răspuns din Minneapolis-America. Vorbeam cu Domnul Ciulei acel regizor uriaş, ce alesese, cu un preţ numai de dânsul cunoscut, libertatea. Şi inima a început să-mi bată puternic.

Nu-l auzisem de multă vreme, dar glasul său, ce-mi era în continuare atât de cunoscut, părea acum învăluit ca într-un fel de vrajă fără seamăn, aşa ca într-o duioşie infinită ce semăna foarte bine cu tristeţea şi durerea. Din spatele cuvintelor pe care nu le-a rostit - aşa îmi imaginam -  ieşeau acele tristeţi ale sufletului omului aflat departe de tot ceea ce sperase, de propria sa operă, de ţară, de Teatrul Bulandra şi actorii dragi - de acele rădăcini pe care le părăsise pentru a-şi împlini arzătoarea patimă de libertate. Iar eu veneam acum - din altă lume, parcă, să-i cer permisiunea de a-i înregistra, în absenţă, pentru Teatrul Televizunii Române, una dintre capodoperele regiei sale: „O scrisoare pierdută” de Ion Luca Caragiale de la Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra”.

Spectacol pe care nu-l mai văzuse de ani buni, căruia nu-i mai cunoştea evoluţia. Nu săvârşeam oare o impietate? Dacă spectacolului i se dăltuise un alt chip prin trecerea timpului? Dacă i se dăduse o altă înfăţişare?  Şi era, parcă, chiar în logica destinului, ca după 10 ani de la premieră, spectacolul să capete alte dimensiuni.

Prin forţa nemiloasă a vieţii şi a morţii, ne amintim, în distribuţia din 1972, minunatul Toma Caragiu –Tipătescu - a fost secerat de tumultul pamântului, în 1977. Tot atunci, partenera sa, Rodica Tapalagă-Zoe, a ales să nu mai joace la Teatrul Bulandra, ci la  Teatrul Mic. În distribuţie - în noua viziune a Domnului Ciulei - au intrat doi monştrii sacri ai teatrului românesc: Mariana Mihuţ şi Victor Rebengiuc. Iar prin plecarea din România chiar a Domnului Ciulei-rol Agamemnon Dandanache la premieră, interpret a devenit Fory Etterle.

Nu-mi mai aduc bine aminte ce cuvinte am rostit la telefon. Dar sigur, emoţia unei înţelegeri profunde a uriaşei responsabilităţi ce ne revenea nouă - echipei de la Teatrul Televiziunii Române ce înregistra o capodoperă, mi-a pus, în vorbe, argumente… Ştiu însă şi azi, că Domnul Ciulei a repetat - în felul său echilibrat, limpede, sintetic: „să nu-l trădăm pe Caragiale”. Pentru că o trecere din scenă pe ecran, asemeni unei traduceri dintr-o limbă în alta, fără măiestrie de maestru, poate duce la trădare.

Se referea, sigur, la tot: la sensuri, la tăceri, la respectarea semnelor de punctuaţie atât de importante pentru Caragiale şi pe care trebuia să le urmărim în jocul actorilor aşa cum el însuşi o făcuse, la partiturile celebrilor interpreţi, la relaţiile scenice atât de subtile, la machiaj şi costume, decor, la lumini şi sunet… la versiunea sa regizorală atât de „pasionată în faţa unui text perfect”, cum spunea. Şi se referea, fără a rosti, şi la amputări.

Ştia ce bombe cu explozie în conştiinţe reprezentau şi reprezintă, etern, replicile lui Caragiale. Mai cunoştea, din propria sa încrâncenare regizorală şi de viaţă, tentaculele nemiloase ale cenzurii ideologice. Era doar timpul îngheţului libertăţii de gând. Atât a rostit despre spectacol. Şi a acceptat. Dar acele cuvinte rămase adânc în mintea mea, le-am transmis echipei. Ele reprezentau respectul pentru esenţa unei scriituri unicat în dramaturgia naţională şi universală, rostite cu siguranţa unui concept regizoral fără cusur, topit, din perspectiva contemporaneităţii – îmi permit să afirm - până la identificare cu perfecţiunea rădăcinilor sale caragialeşti. Am simţit atunci, când urmăream înfrigurată înregistrările, energia universului adunată în două genii ce se întâlniseră prin voia Divină. Voinţă Supremă adusă nouă prin unicitatea interpreţilor  înscrişi în Cartea de Aur a artei româneşti. Căci nouă ne trimitea Domnul Ciulei - peste spaţii, şi ne trimite şi astăzi peste timpul etern, un îndemn de esenţă umană şi profesională: să nu tradăm. Să nu ne trădăm, cu laşitate, pe noi înşine, să fim demni în faţa vieţii, respectând valoarea, gândul înalt, spiritualitatea, adevărul şi libertatea. Putem, oare?

Cu ocazia unui interviu pe care mi l-a acordat, la revenirea în ţară, pentru ziarul Televiziunii Române pe care îl conduceam de mai mulţi ani, Domnul Ciulei a vizionat şi spectacolul cu „Scrisoarea pierdută”, înregistrat în absenţa sa, pentru care primisem acordul cu deplină încredere. Minutele curgeau iar eu îi urmăream, parcă nu numai cu coada ochiului dar cu toată energia mea interioară, chipul. Un chip blând,  senin şi frumos, cu ochi unici, de fiinţă superioară. Mă gândeam că dacă Teatrul însuşi ar fi o fiinţă, sigur ar purta chipul acestui om.

La final, ne-a mulţumit. Simplu, cu zâmbetul acela distins, împodobit cu uşoare nuanţe de melancolie şi nostalgie. Ce puteam spera mai mult! Tot ce îşi adunase ca ideal Teatrul se afla, prin acest om minunat, lângă noi. Luminoasă şi de neuitat clipă, asemeni celei, când, numai cu glasul, în convorbirea de la Minneapolis, ne dădea încredere să înaintăm în cunoaşterea de sine şi în cea profesională…

Şi nu uit, că, în alchimia acelui moment fast s-a furişat un gând înfricoşător. Despre „pădurile care ar fi putut să fie şi niciodată nu vor fi”, o reflexie impresionantă a marelui  filosof şi poet Lucian Blaga ce consemna tragedia spiritualităţii noastre în anii represiunii comuniste. „Nu, nu se va mai repeta!”, mi-am  zis… „Suntem liberi!”... Dar simt că, pe zi ce trece, devine tot mai iluzorie dorinţa de a „replanta“, pe micul ecran, într-un proiect al unui consens naţional de „ecologizare” morală  şi „oxigenare” spirituală, „mai multe păduri”: teatru, film, literatură, poezie, pictură, sculptură, gândire şi armonie, în programe vii, dublate de imaginaţie şi talent. Este atâta nevoie de repere. Ştiţi ce simplu ar fi? Pentru că ele se află aici, cu noi. În oamenii cu har. Doar să vrem să îi vedem... Pentru a nu ne trăda pe noi înşine ca naţiune... Cum spunea Domnul Liviu Ciulei.

Iar astăzi, în amintirea acelor clipe de graţie, a acelui semn minunat pe care soarta mi l-a oferit de a sta în preajma Marelui Teatru care nu a fost trădat, mă înclin cu respect, îndreptând recunoştinţa mea către creatorii de atunci.

Regia artistică şi decorurile: LIVIU CIULEI

Au interpretat: Victor Rebengiuc, Mariana Mihuţ, Petrică Gheorghiu, Dem Rădulescu, Mircea Diaconu, Octavian Cotescu, Ştefan Bănică, Aurel Cioranu, Jean Reder, Simion Hetea.

Costumele: Doris Jurcea; Sunetul: Gheorghe Niţă, Alexandru Ivan; Imaginea: Maria Fotescu, Adrian Valentir, Radu Ioanid; Operator şef: George Grigorescu; Regia TV: Alexandru Căpuşneac; Realizator: Alexandra Orban; Iniţiatorii proiectului:Ileana Pop şi Tudor Vornicu.

Şi tot în amintirea atingerii cu sufletul a acestui pisc al Teatrului-Domnul Liviu Ciulei, să dorim, iar şi iar, „Scrisorii pierdute” ce-şi numără 130 de ani în drumul său de glorie în noiembrie 2014, viziuni regizorale şi interpretative de marcă. Chiar la Teatrul Televiziunii Române. În care aura talentului nepieritor, născută din aceeaşi esenţă umană demnă ca a prietenului său Liviu Ciulei, veşnic plină de vigoare, complexă, răscolitoare, înălţată deasupra oricărei imaginaţii comune a al altui Rege al scenei româneşti ce se trage dintr-o mare şcoală de teatru - maestrul Victor Rebengiuc - să revină având reînnoită energie creatoare… Publicul Teatrului de la Televiziunea Română vă aşteaptă şi vă urează destin luminat, lungă şi fericită viaţă–Maestre VICTOR REBENGIUC!

Alexandra Orban – date biografice

Alexandra Orban (născută Cândea) este licenţiată în filosofie şi jurnalism, Universitatea Bucureşti. Studii postuniversitare de Jurnalism absolvite cu lucrarea "Limbajul telegenic în transpunerea operei literare", coordonator Octavian Paler.

Redactor, realizator şi producător de filme documentare, emisiuni de critică literară şi teatrală, de spectacole teatrale, filme artistice de lung metraj şi seriale, în cadrul Redacţiei Culturale şi a Studioului TVR Cinema din Televiziunea Română (1965-2007).

A realizat interviuri şi filme documentare cu şi despre personalităţi ale culturii române, adaptări şi dramatizari pentru "Teatru Tv" şi "Teatru Radio".
A colaborat cu importanţi scriitori, dramaturgi şi regizori de teatru şi film: Liviu Ciulei, Dan Piţa, Stere Gulea, Şerban Marinescu, Cătălina Buzoianu, Andrei Şerban ş.a.

Iniţiator al achiziţionării şi coordonator al ciclului "Operele complete ale lui William Shakespeare" (producţie BBC), precum şi al difuzării altor producţii de teatru tv ale marilor televiziuni ale lumii. A primit numeroase premii APTR pentru studiile de istoria televiziunii ("125 de teleaşti despre ei şi Televiziunea Română", ”Marturii esentiale – Personalitati emblematice ale culturii la TVR”) şi pentru revista de specialitate "ViziuneTele".
Membră în juriile festivalurilor internaţionale de televiziune şi participantă la întâlnirile specialiştilor de televiziune din Europa şi din America. Membra APTR, UCIN, UNITER, UZP.