Duminică, 14 mai, de la ora 12.00, TVR Cultural a difuzat o nouă ediție a emisiunii „Istorii de bun gust”. Realizatoarea Camelia Moise și invitații săi i-a invitat pe telespectatori pe aleile Cimitirului Bellu, pentru a-și reaminti de marii dascăli ai Universităţii Bucureşti. Emisiunea a fost difuzată și joi, de la ora 21.00, la TVR 2.
Există un loc în Bucureşti unde anotimpurile se succed altfel. Anii trec imperceptibil în această grădină frumoasă, cu alei din vremuri de mult apuse, un loc al melancoliei: Cimitirul Bellu.
De această dată, Camelia Moise și invitații săi au făcut o plimbare pe aleile Cimitirului Bellu, pentru a-și reaminti de marii dascăli ai Universităţii Bucureşti, nume de referinţă în istoria culturii şi ştiinţei româneşti. Invitaţii săi în călătoria prin istorie au fost câţiva studenţi ai Facultăţii de Istorie din Universitatea Bucureşti, alături de dascălul lor, decanul Florentina Niţu.
„Şi pentru că ne-am oprit la câteva morminte, unde studenţii și-au reamintit de ceea ce au învăţat despre mari dascăli, precum istoricul Nicolae Iorga, cel mai potrivit a fost să împărţim prescura, pâinea liturgică care reprezintă materia principală folosită la prepararea anafurei, dar şi la parastase şi pomeni, menită să le uşureze strămoşilor trecerea în viaţa de dincolo”, a explicat Camelia Moise.
În Capitală, peste două milioane de oamenii trăiesc, muncesc şi învaţă. într-un oraş plin de freamăt. Cu toate acestea, la Cimitirul Bellu totul pare încremenit, iar timpul, îngheţat. Aici, istoria se odihneşte în tăcere.
Cimitirul Şerban Vodă, în limbaj popular „Cimitirul Bellu”, a fost construit pe locul unde se afla o grădină mare de portocali care a aparţinut baronului Barbu Bellu (1825-1900), ministru al Cultelor şi Justiţiei. Terenul de circa 15 hectare a fost donat de baron Sfatului Orăşenesc, în 1852.
„Îţi vine să calci uşor, să nu-i trezeşti din somn, să nu-i deranjezi. Rar se aude în depărtare câte un suspin, câte o pasăre ţipând a pustiu sau paşii candelăresei. Acest cimitir este, probabil, cea mai adevărată lecţie de cultură şi istorie, descifrată în marmură, piatră, fier forjat şi în inimile noastre. Un loc în care, după cum ne îndemna Nicolae Iorga, mai putem afla ceva: „Pe morţi nu-i căutaţi în mormânt, ci în inimile voastre”, spunea marele învățat”, a explicat Camelia Moise.
Despre profesorul Nicolae Iorga, mare istoric, critic literar, jurnalist, documentarist, dramaturg, poet, enciclopedist, memorialist, ministru şi prim-ministru, studenţii săi din acea perioadă au lăsat numeroase mărturii. În 1919, după primul seminar cu profesorul Nicolae Iorga, o studentă spunea că l-a văzut impunător în paltonul său negru şi elegant. Uneori, seminariile se ţineau la el acasă, mai ales pentru cei pasionaţi de istorie .
„Studenta Maria Holdan povestea că atunci când l-a văzut pe profesorul Nicolae Iorga părea că ies raze de lumină din el”, a spus una dintre studentele invitate la „Istorii de bun gust”.
În 1932, profesorul Nicolae Iorga lăsa un testament care se adresa studenţilor săi: „Să ştiţi voi că eu nici în mormânt nu am să mă odihnesc. Am să fiu tot cu ochii pe voi, am să vă îmboldesc şi am să vă mustru, ca să nu vă lăsaţi pe tânjeală, să nu uitaţi ce aveţi de făcut, să nu vă uitaţi datoria faţă de cei care au fost şi mai ales faţă de cei care vor veni”.
La mormântul lui Nicolae Iorga, studenţii au împărţit prescura, pregătită chiar de o studentă în a cărei familie se păstrează tradiţia de generaţii.
„Prescura are multe semnificaţii care variază de la o zonă la alta. Pâinea liturgică făcută de mine e în stilul gorjean. Când ne gândim la prescură, de obicei vedem anafura de după Sfânta Împărtăşanie. Acum, la Cimitirul Bellu, unde onorăm amintirea strămoşilor noştri, cel mai potrivit ar fi să vorbesc despre latura ei transcendentă, legată de trecerea dincolo.
Pornim de la ingrediente: făina, care e văzută ca sufletul măcinat al morţilor. Apoi, făina reînvie cu apa cu care se contopeşte. Sarea şi uleiul sunt ingrediente esenţiale. Uleiul provine de la seminţe şi este motorul care duce mai departe ritualul. Totul se încheie când prescura este băgată în cuptor şi, practic, trupul reînvie, ca un om care, trecând dincolo, a ajuns să formeze noi legături cu alte simboluri şi alt set de legi.
În zona din care provin eu, prescura se face cu două cruci, un simbol al infinitului şi cu o aşa-zisă poartă, într-o parte. Întregul cerc al prescurii este mai degrabă haotic şi ar reprezenta legile haotice ale omului care trăieşte pe Pământ. Odată cu poarta, care se aseamănă cu celelalte cruci, simbolizează o poartă înspre centrul unde este scris „INRI”, adică simbolul lui Iisus”.
Prescura trebuie să respecte anumite cerinţe de calitate: să fie preparată din făină albă, de grâu curat, cu apă naturală, potrivit de sărată, dospită şi bine coaptă.
Ingrediente:
1 kg făină
500 ml apă călduţă
25 g drojdie de bere
1 linguriţă de sare
1 lingură de ulei
Pecete specială pentru prescură.
