Matei Vişniec, unul dintre cei mai importanţi dramaturgi români contemporani, a fost invitatul Danielei Zeca Buzura la „Mic Dejun cu un campion”. Ediţia s-a difuzat sâmbătă, 4 septembrie, de la ora 10:00, la TVR 2 şi online pe TVR+.
„Practic o cultură de competiţie”, declară Matei Vişniec. „Am fost şi sunt convins că dacă nu mă zbat să ajung cel mai bun, am trăit degeaba”. Sunt cuvinte sincere care valorează cât un crez în viaţă care ne îndeamnă, pe bune dreptate, să ne punem întrebarea dacă Matei Vişniec este autorul sau personajul propriilor cărţi. În conversaţia cu Daniela Zeca Buzura a dovedit cu asupra de măsură că este şi una şi alta, că se simte bine în pielea oricărui personaj fictiv sau în profilul bine conturat al jurnalistului de serviciu.
Dar Matei Vişniec este mai mult decât atât. Scrie. Scrie zilnic comentariu şi analiză politică. Acum lucrează la secţia română a Radio France International, după ce a avut o scurtă perioadă de activitate şi la secţia română de la Radio BBC. „Acestea sunt gândurile care zboară”, zice el. Dar se ocupă şi de „cuvintele care rămân”. Adică de poeme, romane, piese de teatru şi... cărţi pentru copii.
Născut în Rădăuţii Bucovinei, acolo, „în centrul lumii” pe care îl iubeşte pentru că nu este încă stricat de civilizaţie, Matei Vişniec ştie pe propria-i piele că năvala tehnologiei, deschiderea excesivă, turismul global, seacă de sevă trăirea autentică şi spiritul locului. A văzut asta peste tot în lume pe unde a călătorit cu spectacolele sale. De aceea îndeamnă cu tărie, apărându-şi rădăcinile, deşi el este demult plecat din ţară: „Vă rog, să nu veniţi la Rădăuţi!”.
Spectacolul vieţii l-a fascinat de mic. Ritualurile, de nuntă, de înmormântare, de botez. Ce sunt acestea dacă nu spectacole simbolice, cu o regie asimilată prin sute de ani de repetiţii? Sau circul. Circul ambulant oprit la marginea oraşului de provincie, cu clovni şi dresuri de maimuţe, echilibrişti şi zburători. Cât simţ al imaginaţiei trebuie să aibă un copil pentru ca visele sale, închipuite cu ochii deschişi, să fie transpuse în dialoguri şi acţiuni cu semnificaţii de multe ori dramatice.
Debutul literar s-a produs în 1972, cu o serie de poeme ce au fost publicate în Revista Luceafărul. În 1976 Matei Vişniec sosea la Bucureşti unde a studiat istoria şi filosofia. Era o perioadă de o mare efervescenţă culturală. În 1977 lua fiinţă Cenaclul de Luni frecventat de Nicolae Manolescu – pe care îl consideră un mentor, Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Magda Cârneci şi mulţi alţi scriitori notorii, voci puternice ale poeziei româneşti. Şi se contaminează de spiritul polemic şi creativ al colegilor săi. Între 1977 – 1987 scrie şi publică intens un număr important de piese de teatru, un roman şi câteva scenarii de film. Şansa nu-l însoţeşte întotdeauna. Poezia apare mai uşor, în schimb dramaturgia „se bucură” de refuzul sistematic al cenzurii. Este unul dintre motivele care-l determină ca în 1987 să fugă şi să ceară azil politic în Franţa, unde obţine cetăţenia în 1993.
Scrie în continuare romane, poezii şi aproximativ o sută de piese de teatru, multe dintre ele puse în scenă pe toate meridianele lumii, în peste treizeci de ţări. După 1989, devine cel mai jucat dramaturg din România. „Autor‚’96” – Festivalul dedicat lui Matei Vişniec de Teatrul Naţional din Timişoara reunea reprezentaţii a douăsprezece companii teatrale cu fragmente din zece dintre piesele sale cele mai cunoscute.
„Să faci totul din mers!”, obişnuieşte să spună. Se simte aici crezul jurnalistului prezent acolo unde unde se întâmplă ceva în timp real. Consemnând, transmiţând live. Este o deformare profesională care i-a impus şi în literatură o disciplină mentală care îl împinge pe Matei Vişniec spre randamentul maxim al producţiei literare. Îşi este propriul manager. Nu are agent literar decât în situaţii punctuale, pentru că, spune el, „arta de a te vinde, merge în paralel cu arta de a scrie!”. Să fie oare unul dintre secretele succesului său? „Nu trebuie să trimiţi un scenariu o dată, la un teatru. Ci de multe ori, la zeci de teatre”.
Poate că această conectare permanentă la tic-tacul realităţii, dublat de mobilitatea de mişcare, de tranzacţionare, de negociere şi de o uşurinţă a exprimării au dus la această extraordinară capacitate de a scrie dramaturgie. Iubirea pentru teatru a venit la 15 ani şi nu s-a mai oprit de atunci. Nici în adolescenţă, nici la tinereţe sau maturitate.
„După 27 de ani de când am plecat din România, mă simt strivit de o nouă dictatură. Nu de cea de comunistă, de care am fugit. Ci de o dictatură a gândirii, a corectitudinii politice. Franţa este dominată la ora actuală de o clasă politică căreia îi lipseşte acţiunea concretă datorită corectitudinii politice. Clasa politică este obsedată de expansiunea extremismelor în întreaga Europă. Occidentul nu a înţeles nimic, şi nici nu vrea să înţeleagă, din istoria ţărilor din Europa de Est”, spune Vişniec. Situaţia e tulbure; nimic nu va mai fi la fel – se simte asta din fiecare inflexiune a vocii sale, din observaţiile unui martor direct al evenimentelor – dar este prea devreme să ne pronunţăm. „Am scris o piesă despre acest fenomen al migraţiei. Această masă de oameni nu se va opri. Este o revoluţie în mişcare”, conchide dramaturgul.
