A intrat în echipa TVR în 1990, iar de atunci numele său s-a lipit definitiv de cel al instituţiei care i-a dat ocazia să-şi materializeze ideile creative, să-şi cultive şi să pună în valoare darurile cu care a fost înzestrată. A oferit, la schimb, publicului, nenumărate momente de relaxare, de divertisment, discuţii interesante cu români din ţară şi din străinătate, poveşti fascinante, întâlniri cu vedete, ponturi de călătorii şi câte altele...

Zâmbetul ei larg a devenit un brand al Televiziunii Române, iar titluri precum „Ceaiul de la ora 5”, „Arca Marinei”, „Ne vedem la TVR”, „Hai-hui... cu Marina” sau „Rivalii” au rămas adevărate madlene în memoria colectivă a românilor.

Despre marea ei iubire – Televiziunea Română, despre suişurile şi coborâşurile vieţii şi carierei sale, despre propriile „războaie”, despre călătorii, familie şi „acasă” ne vorbeşte Marina Almăşan, cu sinceritate, în interviul de mai jos.

Când nu ești „Marina Almășan de la TVR”, cine ești? Cum te-ai descrie în câteva cuvinte?

Marina Almăşan: Doamne, păi mai am eu timp să NU fiu „Marina Almășan de la TVR”?!? Eu sunt „acolo” chiar și când nu sunt! Cu gândul, sunt mereu la meseria asta a mea, pe care o iubesc al naibii de mult! Așa că, fie că eram cu pruncul în brațe, fie prin vacanțe, fie învârtind cu lingură în oala cu ciorbă sau dând cu mopul, fie doborâtă de vreo viroză nărăvașă, eu, cu juma’ de minte, continui să fiu ancorată în proiectele mele: ideile îmi vin în avalanșă, greu e să le stăvilesc, să le sortez și să le pun în faptă pe cele mai inspirate.

Care e cel mai simpatic lucru pe care l-a spus vreodată cineva recunoscându-te pe stradă?

M.A.: „Bună ziua, doamna Andreea Marin!” :))

Dacă viața ta ar fi o emisiune TV, cum s-ar numi? Și ce gen ar fi: comedie, dramă, documentar sau reality-show cu răsturnări de situație?

M.A.: „Războaiele Marinei”. Viața mea a fost o perpetuă luptă, nu neapărat „sângeroasă”, însă, neavând niciodată „proptele”, a trebuit să lupt mereu pentru fiecare centimetru de succes. În plus, fiind un spirit justițiar, am simțit mereu nevoia să mă revolt, atunci când vedeam o nedreptate, făcută mie sau celor din jur. Și de aici - războaiele! Unele le-am câștigat, altele nu, unele continuă, în tranșee. „Reality show” mi se pare cea mai bună „încadrare”. Nu există niciun scenariu prestabilit, doar visurile mele, în care cred și pe care încerc din răsputeri să le transform în realitate. Dar, atenție! E un reality show împănat cu mult umor, căci sunt un om cu simțul umorului foarte dezvoltat, râd mult și îmi place să-i fac și pe cei din jur să râdă. Lumea îmi spune deseori că „eman o energie pozitivă”. Ce poate fi mai frumos?

Ai şi ai avut o carieră lungă și plină de culoare. Ce moment de live ți-a ridicat cel mai mult pulsul? Acel „Doamne-ajută să nu crape tot acum!...”

M.A.: În decenii întregi de emisiuni live (Doamne, ce dor îmi este de ele!), am avut zeci de situații inedite, unele la limita infarctului: mi-au căzut în cap decoruri (la emisiuni realizate în aer liber, atinse de furtuni inopinate), mi-a intrat SPP-ul în emisie, în urma unui anunț cu bombă, și-au dat pantalonii jos unii invitați (vedete) chiar în timpul transmisiei directe, alții au scăpat „porumbei” pe gură, de nu știam cum s-o dreg, să nu-mi „închidă” șefii emisiunea a doua zi… o mulțime de întâmplări hazlii sau dramatice adună lunga mea carieră de om de televiziune.

Ce ai învățat despre ține în toți acești ani de „viață cu camera pornită”? Te-a schimbat televiziunea? Crezi că ai fi fost altfel dacă ai fi urmat cariera de economist?

M.A.: Nu știu dacă aș fi fost neapărat un „om plicticos”, căci probabil că aș fi evadat repede din biroul de economist. De fapt, de cercetător științific, pentru că eu tocmai îmi susținusem examenul de cercetător în anul în care Revoluția mi-a deschis porțile televiziunii. Eu mă îndeletniceam demult cu scrisul, visam să devin, încă din copilărie, jurnalist „ca tata” și eram și „drăcoasă”, și ambițioasă, deci probabil că aș fi ajuns oricum în presă. Poate nu la televiziune, dar la un cotidian, da. Televiziunea a fost cea mai mare și mai plăcută surpriză din viața mea. Și pentru asta îi sunt recunoscătoare lui Mihai Tatulici.

A existat vreun moment în care ți-ai zis: „Gata, nu mai pot, îmi dau demisia și mă fac florăreasă”? Ce te-a făcut să mergi mai departe?

M.A.: Florăreasă, nu. Uit să-mi ud și florile de acasă, așa că nu sunt florile punctul meu forte! :)) Dar de acrit, mi s-a acrit de câteva ori. Însă în niciun caz de televiziune, ci de oamenii care au avut o influență nefastă asupra ei. Am dus și războaie cu ei, cu unii - chiar în instanță. Dar nu mi-am trădat niciodată instituția, i-am rămas loială Televiziunii Române, care, până la urmă, mi-a oferit notorietatea și șansa de a face lucrurile minunate ce-mi compun cariera.

Ce ai moștenit de la părinții tăi și porți cu tine – fie că e un obicei, o vorbă sau un mod de a vedea viața? Ce crezi că ai transmis mai departe copiilor tăi?

M.A.: De la tata, clar, aplecarea către scris. Atenția față de cuvântul pe care-l scot „pe gură” sau „pe peniță” (acum - pe tastatură). Responsabilitatea față de informația pe care o transmit. Respectul față de celălalt, fie el „bogat sau sărac”. Mai ales „sărac” (tata e „de stânga”). Am moștenit și o oarecare „asprime”: amândoi am avut un drum greu de parcurs, lucru care ne-a făcut mai duri. Eu ca eu, dar tata e spartan rău de tot, a fost cel mai sever părinte cu putință. Și, din păcate, cam așa am fost și eu cu copiii mei…

De la mama am luat sensibilitatea slavă (pe care o țin ascunsă în spatele durității de la tata, dar o scot la iveală atunci când dau de oameni care îmi merită sufletul). Am luat dragostea față de ordine, aplecarea către aproapele meu, dorința de a ajuta mereu, pe toată lumea. Am luat câte ceva din cochetăria ei. I-am luat ochii căprui (tata îi are albaștri), fizicul mignon, proporțiile corecte. Am moștenit și ceva aplecare către bucătăreală. Și, clar, am moștenit dăruirea: față de familie, în primul rând, față de copii, dar și față de meserie, față de prieteni.

E dificil de menţinut o viață de familie echilibrată când ai o carieră atât de solicitantă în televiziune. Ce ai sacrificat și ce n-ai fi sacrificat niciodată?

M.A.: Ce să zic? Eu n-am reușit să am viața de familie pe care mi-am dorit-o și pe care am văzut-o la părinții mei (căsnicia lor durează de… ține-te bine: de 70 de ani!). Dar nu pot spune că televiziunea e de vină. Mai degrabă alegerile mele, poate nu îndelung cântărite. Despre asta am tot vorbit, n-aș vrea să reiau. Ce am sacrificat? Cu siguranță, timpul pe care aș fi putut să-l dăruiesc, într-o măsură mai mare copiilor mei. Dar asta aș fi răspuns, probabil, și dacă aș fi fost profesor, avocat, medic, economist sau orice altceva: pentru că sunt un om dedicat, pentru că, pe ceea ce pun mâna, vreau să fac la superlativ, pentru că sunt devotată lucrurilor care-mi plac. Și asta nu are legătură cu televiziunea, n-o voi învinui niciodată pentru asta. De vină sunt eu, că mi-a plăcut întotdeauna foarte mult ceea ce am am ales să fac.

Dacă Marina de azi s-ar întâlni cu Marina de 20 de ani, ce i-ar spune?

M.A.: I-aș ura succes în cariera de jurnalist - pentru că aș fi sigură că nu se va opri, până nu va ajunge precum părintele său. Și i-aș spune că, înainte de a-și oferi inima unui bărbat, să măsoare de șapte ori și să taie odată. Ah, și încă ceva! Să nu mai fie obsedată de „ce-o să spună lumea?”!

Ce înseamnă pentru tine „acasă”? E un loc, o stare, niște oameni? Sau toate la un loc?

M.A.: Toate la un loc, cu siguranţă. Acasă e și la mine pe balcon, unde am un mic rai, unde mi se nasc cele mai frumoase cărți și idei de emisiuni, acasă e și în casa părintească, în care încă se mai aud, împletite cu iubire, vocile părinților mei, acasă e locul unde, deși nu-s mulți, prietenii mi se alătură, la bine și la greu. Acasă e acolo unde spun „te iubesc” în limba maternă (niciodată nu mi-am putut imagina cum e „să iubești” într-o limbă străină de tine). Și acasă mai e și locul unde, din vreme-n vreme, ți se întorc copiii zburați prin lume. Și unde camerele lor sunt păstrate intacte, la fel ca atunci când încă mai locuiau cu mine.

Care e întrebarea pe care ți-ai fi dorit mereu să ți-o adreseze cineva într-un interviu, dar n-a făcut-o nimeni până acum? (Poți să ne răspunzi și la ea :) )

M.A.: Nimeni nu m-a întrebat cât de greu este să citesc în presă sau să aud la televizor lucruri neadevărate despre mine. Răspunsul: foarte greu. Dureros de greu. Dacă jurnaliștii care fac afirmații gratuite, tendențioase, mustind a răutate, ar simți măcar o dată, pe pielea lor, ce înseamnă această durere pe care o provoacă neadevărurile lor, probabil că „presă galbenă” s-ar albi, iar ei ar avea adânci mustrări de conștiință.

foto: arhivă personală