“...căci ne naștem pentru o durată neînsemnată și chiar și acest răstimp care ne-a fost dat zboară atât de repede, cu o asemenea iuțeală, încât pe toți, cu prea puține excepții, viața îi părăsește tocmai când sunt mai pregătiți de viață.” Seneca, Scrisori morale către Lucilius

 

Marți, 14 aprilie

DESPRE BĂTRÂNEȚE (I)

În secolul întâi după Hristos, mai exact în anul 65 al vechii Rome, Seneca cel tânăr, (fiul veneratului său tată, tot Seneca), scrie 124 de epistole către prietenul său “nevârstnic” Lucilius, procurator al Siciliei în acea vreme.

Pe lângă faptul că aici aflăm cea dintâi împărțire limpede a filosofiei în: morală, fizică și logică, în aceste scrisori, un adevărat manual de bună trăire a vieții, am găsit prima asumare fără exagerări, fără lamentații, dar și fără euforii, a bătrâneții.

Citindu-i cele două tomuri, am înțeles ușor că, în chip curios și admirabil, Seneca-fiul, cel atât de spartan și auster în înfățișarea sa publică, era un andaluz focos, născut în sudica provincie hispanică Baetica, închinată romanilor.

Tânărul Seneca, apreciatul filosof de mai târziu, nu a apucat să își prețuiască senectutea, deși scrisese despre ea, fiindcă s-a sinucis, la doar șaizeci și ceva de ani, acuzat fiind de trădare de către excentricul Nero, căruia îi era sfătuitor.

În urmă cu un sfert de veac, când nu pricepeam mai nimic despre vâltorile ce vor veni, blindată cu preceptele înțeleptului roman, m-am dus să-i iau un interviu regretatului Alexandru Paleologu, fără să bănuiesc vreo clipă că aceea va fi ultima sa mărturisire făcută unui jurnalist.

Știind de la autorul scrisorilor către Lucilius că intensitatea anilor trăiți cântărește mai mult decât o viață lungă, că cine este pretutindeni nu e nicăieri , “că planta mutată prea des nu prinde tărie” și că “memoria deșteaptă chinul fricii”, l-am întrebat, firește, pe fostul  ”ambasador al golanilor”, cel care îndurase închisoarea, tortura și tăiase pieziș trei regimuri politice, ce crede despre bătrânețe.

Îmi amintesc că mi-a zâmbit atunci cu o bunăvoință care netezise demult toate grozăviile lumii și mi-a spus: “Tinerețea nu-i nici pe departe o virtute, așa cum ne iluzionăm când suntem cruzi, iar bătrânețea e un dar, cu condiția să rămâi, cât de cât, sănătos “.

Dacă azi îi mai dau sau nu dreptate, vom ști mâine, când tot despre bătrânețe plănuiesc să scriu, dar până atunci,

gânduri bune, cu drag,

DZB.