Miercuri, 15 aprilie

BĂTRÂNI SĂ LE SPUI DOAR COPACILOR

Când m-a părăsit, la optzeci și nouă de ani, bunica mea din partea mamei nu era o doamnă în vârstă, ci doar o doamnă. Cu părul ei alb, strălucitor, încă buclat în jurul feței și ochii de un verde viu, continua să îmi pară frumoasă și chiar era. Aș fi vrut să îi semăn, dar părea evident că nu aveam această șansă, de aceea, pentru mine a rămas o apariție nepământeană, cu care nu puteam fi înrudită.

Fiică a unui preot înstărit, s-a măritat la douăzeci de ani și în loc de bucuria nunții a trăit tifosul, războiul, foametea, restriștea colectivizării și a deportării în Bărăgan, disperarea pachetelor care nu ajungeau la arestatul ei politic, care izbea cu târnăcopul să construiască un canal la Dunăre, “pentru huzurul comuniștilor“.

Așa încât am întrebat-o: “tu când ai fost și tânără, mai știi?”

“Păi, am fost tânără în mers...

Și nici acum nu sunt bătrână. Bătrâni să le spui doar copacilor, după o sută de ani.”

După cum povestesc, am deprins de la această femeie demnitatea călătoriei de a fi, fără să înțeleg că o jigneam întrebând-o pe când a fost tânără - ea era tânără oricând spunea: “am vrut să am cu cine să-mpart râsul la bătrânețe și liniștea, când nu mai e nimic de zis, dar n-am avut. Că bătrânețea, fato, nu-i o împărăție, să te așezi regină peste ea, dar asta nu se-nvață, ci se află și vei afla și tu, n-ai de ales, să nu crezi că-i așa de lungă calea...”

Ei, bine, am început să aflu într-un fel nou și dureros, trâind între bătrânii pandemiei. E o lecție neașteptată și aspră, încă prea apropiată de mine ca s-o scriu, dar mâine am să încerc din nou.

Până atunci,

Cu drag și gânduri bune, DZB.