“Cafeaua miroase a Rai...” (zicere arabă)
Vineri, 27 martie
Cea mai bună qahwa, o scurtătură arăbească a lui qahhwat al-bun , care înseamnă “ vinul boabei”, am gustat-o în Oman, un sultanat cât mărgica în șir, iar când am întrebat dacă miracolul lichid din ceșca mea vine de peste graniță, de la vecinii din Yemen, măsliniul barista al unei cafenele somptuoase din centrul orașului, a scuturat nervos din cap: “ Nu, nu, du-te mai sus, în cornul Africii, în cortul beduinului KALDI.”
Știam despre Kaldi? Păi nu știam, ci doar despre majlis, care e colțul de desfătare și taifas al unui cort, dar am aflat tot în peninsula arabilor și despre acest păstor din Kaffa Etiopiei de azi, (deși, când mă gândesc acolo, tot în străvechea Abisinie mă duc, ca în regatul preafrumoasei Saba și al lui Solomon).
Și beduinul ăsta ce-a făcut -mă mir, iar omul ocupat cu măcinatul îmi spune cu o voce gravă, ca un înțelept : “ a dat la capre boabele necoapte și le-a văzut cum behăie și zburdă o noapte întreagă”.
Așadar, nu aveam voie să mă-ncurc: Kaldi a băut primul din cafea, iar primii care au sădit-o și au vândut-o apoi uscată și bine strânsă în burduf de iută, au fost arabiii din Yemen.
Dar magia aceleia din care sorbeam, cu izul ei de fruct și spic, venea din Harrar sau poate din plantațiile fără umbră ale uitatului Gondar. Era mătase și torpoare din lenea calmă a unui zeu.
“Arată- mi două boabe” l-am rugat pe un băiat care servea la mese și-atunci barista, cam afemeiat, mi-a pus încă o dată din ibric, “ o ceașcă a inimii, “ mi-a zis , căci cea dintâi fusese a prieteniei și , dacă suflul meu o mai ducea, ar mai fi fost și-a treia parte, “ a uitării războiului” , chit că eu nu mă războiam cu nimeni .
“Opt lingurițe negre în dallah roșcat, cât pentru tine și un musafir” , zic orientalii când le intri în case, punând la foc ibricele de cupru .
Arabii cafegii de pretutindeni păzesc și prețuiesc aceste gesturi din ritualul ospitalității: acel care îți calcă pragul și nu primește o cafea, e nepoftit și neiubit. Cu el ești obligat să-mparți caimacul, frățește, și să bei primul din finjan-ul tău, ( să vezi dacă licoarea ți-a ieșit plăcută și să arăți că nu l-ai otrăvit), după ce ai măcinat cu mâna ta de gazdă, în fața lui, boabele scoase din cuptor.
Iar la sfârșit, când lași în urmă zațul și pernele pe care ai șezut, înclină-te către stăpâna casei și laud-o, așa cum eu, ca o europeană, în legea noastră mă înclin și vă invit, în fiecare sâmbătă de dimineață, la o cafea de mic dejun.
Cu drag, pe mâine, DZB.
Fotografie de Dănuț Cristișor
Citiți toate paginile din Jurnalul de carantină pe pagina de Facebook a emisiunii "Mic dejun cu un campion"!
