Suntem împreună de 5 ani. Rămânem împreună !
“Rieux își amintea că bucuria este mereu amenințată. Căci el știa un lucru pe care această mulțime cuprinsă de bucurie îl ignora și care poate fi citit în cărți: că bacilul ciumei nu moare și nu dispare vreodată, că el poate să stea zeci de ani adormit în mobile și rufărie, că el așteaptă cu răbdare în odăi, în pivnițe, în lăzi, în batiste și în hârțoage și că poate să vină o zi când, spre nenorocirea și învățătura oamenilor, ciuma își va trezi șobolanii și-i va trimite să moară într-o cetate fericită.”
( Albert Camus, “Ciuma”)
Dragi prieteni, de când nu ne luăm micul dejun împreună, la grădina-cafenea Cărturești, ci doar privim nostalgic către cafelele băute altădată, mi s-a făcut tot mai dor să vă scriu. Cineva mi-a spus, de curând, că și-a învățat pe de rost pereții casei- mărturisire exasperată, fără îndoială, dar care poate că include o experiență personală inedită și interesantă dacă ar fi și povestită.
Vă invit, așadar, să ne împărtășim unii altora claustrările, carantina, și, mai ales, încercările de a rezista și de a rămâne optimiști. Ca să încep eu, după ce am lansat provocarea, am să vă scriu, pe scurt, despre două evenimente care mi s-au întâmplat și care mă ajută să îmi adun încrederea că vom depăși urgența, pericolul și că vom rezista.
Întâi de toate s-a întâmplat să împlinim cinci ani de când , intrându-vă în case, cu un interlocutor sau cu altul, ne luăm micul dejun de sâmbăta dimineața unii cu ceilalți, într-o comunitate prețioasă de afinități elective sau, mai simplu spus, de simpatii și așteptări comune, de idei și nădejde. E o favoare pentru care vă mulțumesc, alături de mica echipă care face posibile întâlnirile de la “Mic dejun cu un campion”.
Așadar, începând de azi, am putea spune cu ceva umor ca am parcurs încă o școală împreună ( după actualul sistem de învățământ - ba chiar studiile de licență și un master), uitându-ne la televizor și citind apoi sau recitind la unison, comentând , descoperind, conversând.
Cu totul altfel mi-am imaginat sărbătorirea acestei aniversări care ne aparține, în egală măsură, mie, Televiziunii Române și Dumneavoastră, dar să rămânem încrezători și în vremuri mai bune!
A doua întâmplare grațioasă și dătătoare de speranță s-a petrecut chiar in această seară de duminică, destul de răcoroasă și amenințată de o ordonanță militară : șase copii de vârste diferite se jucau până mai adineaori în holul unui bloc din centrul Bucureștiului, izbind în uși ba cu o minge , ba cu roțile unei triciclete cu care cel mai mic, de vreo trei ani sau poate patru- se străduia să se preumble ca în aer liber.
Când nu am mai putut să îndur hărmălaia, m-am dus să îi îmbii cu niște popcorn , abia extras din cuptorul cu microunde, însă mezinul, cel cu tricicleta, m-a și apostrofat : “ Ăsta e pentru film, nu pentru joacă și nici n-ai voie să mănânci, dacă nu te-ai dezinfectat! “ Puteam să îl contrazic?! Așadar, ne-am dezinfectat, cu mic cu mare, în toaleta de serviciu a apartamentului meu . Apoi am cărat în holul scărilor pleduri și scaune, farfurii de carton. Apoi ne-am jucat: mai bine de o oră, le-am citit cu însuflețire din cea mai frumoasă ediție broșată a “ Micului prinț”, ilustrată cu desenele lui de Saint -Exupery însuși și am sorbit limonadă prin paie lungi și colorate, scufundate în paharele de unică folosință.
Niciun puști n-a mișcat până la finalul capitolului despre floare, înțelegând, desigur, că “ nu poți să vezi bine decât cu inima”. La un moment dat, ni s-au alăturat fără zgomot două mămici, o pisică de la etajul al doilea și sora mai mare a guralivului cu tricicleta. Așa se face că am transformat dintr-odată mic dejunul într-o încântătoare înainte de cină, fără televizor, fără tabletă și, mai ales, fără telefonul mobil.
Poate că lumea nouă ar trebui să renască , începând de la inocență, bunătate și copilărie, fiindcă , vorba lui Saint-Exupery, nu-i așa, “ ești responsabil de ce ai îmblânzit ...”
DZB.
Citiți toate paginile din Jurnalul de carantină pe pagina de Facebook a emisiunii "Mic dejun cu un campion"!
