De la „Istorii de bun gust”, emisiunea de antropologie culinară difuzată pe TVR 2 şi TVR Cultural, am aflat că mâncarea înseamnă atât viaţă şi sănătate, cât şi poveste şi artă.

În fiecare ediţie, Camelia Moise, realizatoarea „Istoriilor de bun gust”, a adus pe micul ecran poveşti emoţionante, unele de mult uitate: de la marea tragedie maritimă a navei „Independența”, care a deschis şi o discuție despre conviețuirea interetnică asezonată cu bucate pregătite la malul mării, până la mâncărurile pe care Brâncuşi le servea oaspeţilor de seamă din Paris sau povestea unei răzbunări şi după moarte.

Despre istoriile pe care ar vrea să le mai spună, dar şi despre culisele poveştilor sale unice, ne vorbeşte Camelia Moise într-un interviu.

În primul sezon, ai ajuns în toate locurile în care ţi-ai propus?

Camelia Moise: Povestea mâncării nu e una simplă... E o poveste țesută în istorie, undeva la graniţa dintre ştiinţă şi artă. Imaginația gastronomică este o problemă importantă în viața socială și culturală a unei comunități. Dincolo de lucrurile pe care le-am învățat în școală despre a mânca, de-a lungul filmărilor la cele douăsprezece emisiuni din ediția realizată în 2022, am învățat că trebuie să iau în considerare întotdeauna dimensiunea socială a gustului. Că ceea ce mâncăm vorbește, în primul rând, despre noi și că practicile de masă concentrează, de fapt, în primul rând, istorie. Nu poți să vorbești despre un preparat fără să te gândești că acea mâncare înseamnă, de fapt, un corpus de cutume formate în timp. Am descoperit că nu există, practic, niciun subiect jurnalistic care să nu poată fi integrat în această emisiune.

M-ai întrebat dacă în sezonul trecut am ajuns în toate locurile în care mi-am propus. Nu, sigur că nu, nepunând la socoteală și locurile despre care am aflat de-a lungul filmărilor, că pot reprezenta bune subiecte de arătat la televizor. Și pentru seria de emisiuni din această primăvară mi-am făcut un calendar și am realizat că am lucruri interesante și frumoase care pot însuma mult mai multe emisiuni. Când gândesc o emisiune nu plec de la o rețetă, de fapt, emisiunea nu are legătură cu un rețetar, ci cu bucățile de viață și istorie în care, ce să vezi, se mai și mănâncă. N-am ajuns în Maramureș, la Daniel Leș, care, pe lângă gătitul unui miel haiducesc, îmi poate „servi” și o valoroasă filosofie de viață, n-am ajuns în Vatra Moldoviței unde, pe lângă mâncarea pe care o fac huțulii, pot să aduc în casele oamenilor și obiceiuri de botez sau de cununie, n-am ajuns în Sarichioi, unde mai mulți refugiați ucraineni sunt găzduiți în casele rușilor lipoveni, unde aș fi putut să arăt un fel de masă a păcii, prin preparatele pe care aceste comunități le gătesc la fel, n-am ajuns în multe locuri. Mâncărurile mele au semnificații, nu sunt doar niște mâncăruri aspectuoase, bune de dat la televizor.

Ca realizator, care au fost cele mai solicitante ediţii?

Camelia Moise: Toate. Fiecare, în felul ei. Formatul emisiunii mele are o particularitate: nu seamănă una cu cealaltă. Mă duc pe subiect. În funcție de ce vreau să arăt, în funcție de personaje, în funcție de locul și felul în care arătăm o mâncare, se schimbă totul. Datorită pregătirii mele - eu am terminat regie de film - și a anilor de teren - cred că am bătut coclaurii mai bine de douăzeci de ani - mă prind imediat și îmi fac un fel de decupaj al subiectului încă de la filmare. Și mă adaptez la el, prin felul în care îl construiesc ca limbaj vizual, narativ. De exemplu, momentul în care am coborât într-o criptă aflată în Cimitirul din Calafat, când am făcut coliva, ca parte a mâncării ritualice. Emoționant a fost când, plecată în concediu, m-am dus la Biserica Ortodoxă Română Sf. Maria New York și am nimerit exact în momentul în care doamnele de acolo, împreună cu părintele Chesarie Bertea, puneau varza la murat pentru sarmalele de sărbători. Varza aceea murată avea, cumva, gustul copilăriei și al vieții lor lăsate în urmă, acasă, în România, cu tot cu amintirile lor.

Ce ţi-ai propus pentru următorul sezon? Îmi poţi da câteva amanunte din culise?

Camelia Moise: Am planuri mari și în sezonul acesta, la care lucrez deja. Vreau să mă duc într-un birt, lângă taraba de mici și povești ale trecătorilor care schimbă trenuri, într-o gară de provincie, dar o să vă arăt și povestea cafelei care, și sunt sigură că nu știu mulți, poate avea peste 1460 de gusturi și arome, indiferent dacă vorbim despre Robusta sau Arabica. Plănuiesc să refac bucăți din viața lui Păstorel Teodoreanu, și anume momentele gustoase și aromate care i-au inspirat spiritul de epigramist. Știm despre el că a fost un gurmand înrăit, dar şi iubitor de, hai să zicem, licori bahice, un nelipsit al cârciumilor, cu limba ascuțită, chef de viaţă şi un umor ieşite din comun, care povestea cum „se tratează şi, cel mai des, cum se maltratează orezul”.

Mai pregătim o emisiune despre felul în care unele ingrediente pot fi sursă de inspirație în artă - și fac pariu că nici nu vă trece prin cap despre ce ar putea fi vorba - pot doar să spun că pun în relație mâncarea cu pictura și teatrul. Și-o să iasă un fel de... salată de fructe. Pentru că, nu-i așa, dacă personajul Forest Gump spunea, despre viață, că este ca „o cutie cu bomboane de ciocolată”, într-una dintre ediţiile noastre ajung în punctul în care mă întreb dacă nu cumva, viața poate fi asemeni unei salate de fructe. Cu arome de împlinire sau nu, cu mult dulce și-amar sau cu bucăți de viață care-ți strepezesc dinții. Apropo, știți că celebra cutie cu bomboane de ciocolată din filmul "Forest Gump", a fost vândută de curând la o licitație, cu 25.000 de dolari?!

Încă un lucru interesant, la care nu m-am gândit când am început să lucrez la emisiune, este faptul că am fost invitată să vorbesc despre experiența căpătată de-a lungul acestei emisiuni la un curs al unuia dintre masteratele Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării din Universitatea București, mai precis, la cursul despre Cultură și Comunicare în Advertising. Și asta mă face foarte fericită pentru că se înscrie în ceea ce pot să spun deja cu lejeritate că e un „modus vivendi” pentru mine, deoarece durează de mai bine de zece ani - obiceiul de a mă întâlni cu elevi din școli, licee și facultăți din toată țara, pentru a le arăta filme documentare și a le povești lucruri pe care, în niciun caz, nu le pot afla din manuale!

Prin emisiunea „Istorii de bun gust” urmărim un fel de redefinire a semnelor imaginarului gastronomic sau, mult mai simplu și mai aproape de telespectatorii TVR 2, că, prin fiecare subiect abordat de noi, vrem să le deschidem apetitul către a ști, a cunoaște, a plăcea! Și că, de fapt, masa e doar un pretext să aflăm lucruri care ne adună. Sau ne diferențiază!