În intervalul 1995-1999 a fost Şef al Departamentului de Film şi Televiziune. Din 1998, a preluat conducerea Editurii Video din cadrul Ministerului Culturii şi Cultelor.
A fost vice-rector al Universităţii de Artă Teatrală şi Cinematografică I.L. Caragiale - Bucureşti, în perioada 1999-2007. În 2005 a ocupat funcţia de Secretar General al Uniunii Cineaştilor Români. De asemenea, este şi membru de onoare al Cinematecii Italiene din Milano, cât şi membru al UPFAR si UARF.
Autor a peste 600 de articole apărute în reviste de specialitate pe teme de istorie şi estetică cinematografică, Laurenţiu Damian a publicat cărţile Elisabeta Bostan - unde eşti copilărie? şi Despre documentare... şi chiar mai mult. A regizat peste 100 de filme documentare, filme de ficţiune de scurt şi lung metraj, filme experimentale, pentru care a primit premii valoroase. Printre filmele care l-au consacrat se numără: Constantin Brâncuşi. Coloana sa - lecţia despre infinit ( premiu Montréal), Onisim Colta - Joc, iluzie, transparenţă şi mântuire, filmul cu care Laurenţiu Damian a fost prezent la Montréal, în cadrul FIFA, şi este al doilea episod din trilogia Geometria iluziei, alături de Evadarea din trup şi de Starea de veghe, Drumul Câinilor şi Rămânerea, Faust. Drumul clipei, Iulian Mihu. Despre el aşa cum a fost. Despre noi aşa cum suntem.
Laurenţiu Damian a prezentat emisiunea Filmul Românesc - generaţii, poetici, autori pe TVR Cultural, o emisiune dedicată filmului românesc. "Vinerea" filmului a devenit astfel un mod de a rememora importante creaţii din istoria cinematografului nostru.
În octombrie 2010, Laurenţiu Damian a devenit amfitrionul Clasei de film, o emisiune care şi-a propus ca, prin difuzarea filmelor studenţeşti şi prezentarea autorilor acestora, să contribuie la definirea şi întregirea pentru telespectator a conceptului de Şcoală românească de film.
El predă regie de film şi scenaristică, este conducător de doctorate şi se prezintă în faţa telespectatorilor, aşa cum afirmă, cu dorinţa de „a readuce în atenţie filmul românesc, nu doar pe cel actual, ci şi pe cel al generaţiilor anilor ‘50-‘90, în ideea că revirimentul cinematografic provocat de tânăra generaţie nu a apărut din senin, ci se bazează pe o tradiţie reală a unei şcoli româneşti de film. În perioada amintită, dictatura a dorit şi a impus filmul de propagandă. Cu toate acestea, au apărut filme - fie că erau ecranizări, fie scenarii originale şi chiar filme de actualitate, absolut remarcabile. Aceste creaţii au definit stiluri, estetici şi poetici personale. Readucerea în discuţie a acestor filme reprezintă, după opinia mea, un act de cultură."
