Restituiri incomplete, despăgubiri ridicole şi umilinţe din partea statului. Acestea sunt situaţiile prin care au trecut victimele din Bărăgan, atunci când şi-au exercitat drepturile. Sâmbătă, v-am prezentat situaţia lor, de la 11:00, la TVR 2 şi TVR+.
Ediția este disponibilă online pe TVR+.
Recunoaşterea suferinţelor îndurate de populaţia de la graniţa cu Iugoslavia, deportată în Bărăgan, precum şi gesturile reparatorii, ambele aspecte dezbătute şi cuprinse în legislaţia aparută după anul 1990, nu au adus satisfacţia aşteptată de către cei deportaţi.
Restituirile incomplete, despăgubirile materiale şi morale nesatisfăcătoare, fac să existe încă dosare de revendicare pe rol în tribunalele din România.Nemulţumirile celor păgubiţi se îndreaptă şi spre guvernanţi, cărora le reproşează faptul că mai mult au promis decât au făcut în problema deportaţilor în Bărăgan.
În total, au fost peste 40.000 de deportaţi, dintre care în jur de 8900 au fost copii între 1-14 ani. Adăugându-i pe cei aproximativ 1000 născuţi în deportare, se ajunge la constatarea că un sfert dintre deportaţi au fost copii.
După interviuri cu 19 victime ale deportării, Dan Micu, realizatorul TVR al acestui episod din seria „Deportaţii”, ne spune că valoarea pagubelor nu a fost cuantificată, iar expertizele solicitate în cazul proceselor pe rol nu au putut preciza cuantumul pagubelor. „Revenirea deportaţilor în locurile de baştină a creat o situaţie total neconvenabilă autorităţilor locale. Activiştii de partid, deveniţi între timp vătafi ai aşezărilor, distribuiseră în multe cazuri, după bunul plac, averile celor dizlocaţi şi devenea problematică restituirea bunurilor împrăştiate şi reimpărţite, cu referire nu doar la proprietăţile mişcătoare, ci şi la imobile ori suprafeţe de teren”, adaugă Dan Micu.
În Bărăgan, cei 40.000 de deportaţi au creat 18 noi localităţi, iar mulţi dintre ei, aflaţi la vârste fragede când au ajuns în câmpie, nu au mai crezut că se vor întoarce în satele natale. „Nici chiar consătenii deportaţilor nu mai credeau că îi vor mai vedea vreodată pe cei plecaţi; poveştile ajunse la urechile comunităţii făcuseră ca cei întorşi să fie priviţi ca Lazăr cel înviat din morţi”, continuă realizatorul episodului.
Odată aflarea veştii că se pot întoarce acasă, deportaţii nu îşi imaginau că îi aşteaptă o viaţă în roz, dar ceea ce au găsit în unele situaţii a depăşit orice închipuire, mergându-se până acolo încât unii nu mai aveau unde şi de ce sa mai revină. „În gândirea autorităţilor comuniste, trebuia ca întoarcerea din deportare a duşmanilor orânduirii nou instalate, să însemne încă o probă a suferinţei, încă o amăgire”, încheie Dan Micu.