Piesa de teatru "Insecte", după Čapek, adaptare şi versuri Victor Ioan Frunză, se difuzează la TVR 2, TVR HD şi online pe TVR+, luni, 7 aprilie, de la ora 20:10.
„INSECTE”, după un text de fraţii Čapek, este unul din rezultatele (al treilea) cercetării teatrale pe care am formulat-o la Centrul Cultural pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu”. Am lansat o iniţiativă de restabilire a valorilor de breaslă şi de căutare a unor forme artistice destinate publicului şi nu specialiştilor (urât gust ce bântuie Teatrul Românesc), am alcătuit o echipă excelentă de actori, o „trupă de elită”, lipsită deocamdată de un nume, dar nu şi de o identitate artistică. De altfel, alegerea textului s-a făcut prin analiza şi votul tuturor membrilor echipei (actori, regizor, scenograf). Într-o perioadă de câteva luni s-au studiat câteva zeci de texte, iar la final s-a constituit o ierarhie, fiecare votându-şi opţiunea.
Povestea e simplă în această fabulă contemporană cu gângănii. Prin ochii tulburi ai unui vagabond se vede, ilustrată la firul ierbii, toată panoplia sufletului omenesc. Din lumea aeriană a fluturilor, Vagabondul coboară pe pământ, printre gândaci, greieri şi scorpioni, apoi intră în lumea subterană a furnicilor. Este o călătorie iniţiatică a omului în moarte, într-o poveste despre fragilitate şi despre supravieţuire.
Actori, regizor, în tandem cu scenografa Adriana Grand şi cu Tibor Cari, compozitor, îndrăznesc „să aducă o poveste atât de mândră pe-aceste biete scânduri”, punând în operă un spectacol uşor ca o adiere, din care răzbate cu precizie metronomică, îngheţând zâmbete, ridicolul Omului. Opera poartă menţiunea „Mister psihedelic muzical”, şi, mai în glumă, mai în serios, cei trei creatori sunt responsabili, în ordine, de fiecare termen – Frunză a purtat textul în cheia unui mister, Grand l-a îmbrăcat în haina psihedelicului, Cari l-a făcut necruţător, punându-l pe muzică. „Mister” în sensul misteriilor medievale – în care Raiul, Iadul şi Purgatoriul erau înfăţişate naiv, iar categorii etice, păcate şi virtuţi, erau reprezentate explicit, fără subtilitatea expresiei ce avea să caracterizeze teatrul de mai târziu. Lăcomia era actorul care purta pancarta pe care scria „Lăcomie” şi nu era nevoie de alte mijloace. Era importantă parabola, aşadar se foloseau personaje instantaneu lizibile. Aşa funcţionează şi această frescă a sufletului, în care fiecare personaj este o tuşă de culoare într-o policromie a păcatelor umane.
Trupa articulează remarcabil această parabolă a vremurilor noastre, prin vocile când firave, când necruţătoare, ale unor gângănii. Un număr de virtuozitate deopotrivă artistică (întrucât personajele sunt lucrate cu migala şi cu aplombul pe care numai o uriaşă curiozitate de a pătrunde dincolo de suprafaţa rolurilor, în cotloanele ascunse ale sufletului omenesc, o poate da), şi tehnica (schimbările de costume şi de caracter efectuându-se „la secundă”). Actorii (George Costin, Alexandra Fasolă, Nicoleta Hâncu, Sorin Miron & Adrian Nicolae) sunt, pe rând, în prim-plan şi în corp-ansamblu, alcătuind o lume colorată cu doar 5 interpreţi. În timp ce universul scenic are doar zece picioare, universul mental al actorilor are milioane, care continuă să îţi tropăie prin creier şi să îţi furnice pielea mult timp după ce ai ieşit din sală.
Gustul particular al spectacolului, dincolo de iluzia că „nu e vorba de noi, ci de nişte biete gângănii”, rezidă şi în puterea stranie a duioşiei unor creaturi aparent dezbarate de afecte. Vedem insecte supersexuale, insecte pofticioase, rapace cu mai slabul şi umile cu mai puternicul, entuziaste în faţa misterului existenţei sau cinice în problema supravieţuirii. Gângănii care mai şi cântă. Şi ce plăcut e să vezi cum măruntele noastre aspiraţii sunt parodiate atât de subtil în songurile întreţesute în textura spectacolului. Mărturisiri neaşteptate ale unor făpturi minuscule, pe care timp de o oră şi un sfert le vedem aşa cum putem presupune că ne vede Dumnezeu. Totul e perfect justificat de lupta pentru supravieţuire. Toată cruzimea, toate excesele. Şi totuşi, ce mare, ce implacabilă, ce duioasă şi odioasă micime. Nu te poţi abţine să exclami, ca Satin al lui Gorki, „O-mul! Ce minunăţie!”, văzând forfota fără speranţă a acestor gângănii.
În varianta pentru televiziune am optat pentru esenţializarea, deci, prescurtarea titlului original. A fost un gest firesc: spectacolul de teatru se adresa unui public limitat, pe când cel de televiziune cere o abordare mai atractivă, conformă cu audienţa mult mai mare.
Imortalizarea spectacolului de către TVR este o măsură salutară şi necesară având în vedere condiţiile tot mai vitrege în care cultura română se zbate. Fixarea spectacolelor născute în urma cercetării teatrale întreprinse de creatorii români într-o perioadă atât de zbuciumată este un act obligatoriu nu numai din punct de vedere cultural (asigurând continuitatea căutărilor artistice), ci şi arheologic. Putem numai spera că urmaşii noştri, trăind vremuri mai propice pentru artă, vor zâmbi înduioşaţi privind cum se făcea teatru în cea mai neagră perioadă a lui în România.
(Victor Ioan Frunză)
